În fiecare dimineaţă, te ridici din pat şi te gândeşti la ziua care vine. Eşti liber. Eşti un creator şi poţi alege. Ai dreptul să-ţi croieşti destinul cum îţi place. Este viaţa ta. Poţi să-i conferi un alt sens. Poţi merge pe un alt drum. Poţi... Dar ştii cum procedăm de obicei? Marea majoritate dintre noi alege drumul obişnuit, drumul bătătorit de alţii! Ne temem de necunoscut, de nou, de luptă şi trecem peste şansa de a fi ca El. Aşa rămânem o posibilitate nerealizată... Vine o zi, însă, când priveşti înapoi şi atunci auzi glasul copilului din tine care te întreabă: De ce n-ai riscat? De ce nu ai crezut în minunile pe care ai fost în stare să le săvârşeşti? Iar tu nu ai niciun răspuns. Şi doar asculţi, înfrânt, cum plânge trist copilul pe care l-ai ucis în tine... Reproșurile sunt ca pietrele: unele mai mici, ca niște cioburi, care odată aruncate julesc sufletul către care sunt îndreptate, rănindu-l ușor. Acele răni superficiale se vindecă însă în timp, lăsând în urmă cicatrici abia vizibile. Dar sunt și acele reproșuri ca niște bolovani imenși care cad peste sufletul celuilalt cu o forță de neoprit, de neanticipat. Cad peste el provocându-i răni adânci pe care nici timpul, nici alți oameni nu reușesc să le închidă sau să le vindece. Rămân acolo, îngreunând sufletul, lăsând o amprentă pentru totdeauna.... Se spune că în viață nu e bine să depinzi de cineva, ci dimpotrivă, e bine să încerci să te descurci pe cont propriu, să fii independent și sigur pe tine. Și totuși… ce-am fi fără oamenii din viața noastră? Nu mă pot gândi decât la pustietate. Am fi pustii.... O zi şi o săptămână minunată cu multe realizări !
Posted on: Tue, 26 Nov 2013 07:28:44 +0000