Bună dimineața! Vă doresc o zi frumoasă și vă las o mică povestioară care să vă țină companie la cafeluță! Am căutat un loc cât mai retras şi m-am aşezat pe un petec de iarbă. Am văzut lângă mine o floare frumoasă, culcată la pământ, pe care am studiat-o puţin să văd dacă era ruptă, dar, se părea că doar fusese călcată în picioare. “Trebuie să o leg cu ceva...” – mi-am spus. Am căutat un băţ ca să-i fac o atelă şi am ridicat floarea cu grijă. Cu una dintre agrafele pe care le aveam în păr am prins floarea de băţ şi am legat-o. Mi-am scos sticla cu apă, am băut puţin apoi m-am uitat spre floare. - Vrei şi tu? Ia puţină, nu a mai plouat de mult. Ia, poate îţi revii. – i-am spus, turnând puţină apă la rădăcina ei. -De ce faci asta pentru mine? – am auzit o voce. „Ia te uită, floarea asta vorbeşte!“ – mi-am spus în gând. -Nu crezi că vorbesc, nu? – a spus floarea. -Ba cred, doar te aud! - Dar nu știai că vorbesc, de ce ai vorbit cu mine? - Pentru că până nu vorbim cu cineva, nu știm dacă ni se va răspunde... -De ce m-ai legat de băţul asta? – m-a întrebat floarea cu un ton frustrat. -Ca să îţi revii. Te-am sprijinit de el până când îţi vei recăpăta puterile. -Voi oamenii aşa faceţi când sunteţi la pământ? Vă sprijiniţi de un băţ? -Nu. Noi ne sprijinim de prieteni. -Eu nu am prieteni. Nimeni nu mă vrea, până şi ăla care m-a călcat, a făcut-o intenţionat, să se distreze. -Cum n-ai prieteni?! Iarba, florile, vreo gâză…? -Tu ai prieteni? Cum e să ai prieteni? -Am. E minunat. Pentru că ai pe cine să iubeşti şi cine să te iubească, pe cine să te sprijini când eşti la pământ. -Eu nu am văzut oameni la pământ. -La noi sufletele sunt la pământ, nu trupurile. -Dar şi pe voi va calcă oamenii în picioare? -Da, mai fac şi cu noi asta, dar ţi-am spus, e vorba de suflet. Şi chiar dacă trupul nostru stă drept, sufletul e la pământ... -Să ştii că pe mine nu mă iubeşte nimeni. Eu sunt singură. Mai trece câte unul, altul şi se uită la mine, apoi pleacă toţi. -Ba, te iubeşte cineva şi pe tine. Uite, de exemplu soarele, te priveşte şi te încălzeşte în fiecare zi. El este singurul care indiferent de ceea ce se întâmplă va veni în fiecare zi, negreşit. Te va mângâia şi te va îmbrăţişa. Şi ploaia te iubeşte… Şi Dumnezeu. -Cine e Dumnezeu? -Este cel care a creat tot ce există. Şi pe mine şi pe tine... -Eu nu cred că există. L-ai văzut tu vreodată? -Dacă nu vedem ceva, nu înseamnă că nu există. Trebuie doar să căutăm dovezile. Uite, căldura nu o vezi, dar o simţi, nu-i aşa? Iubirea nu se vede, dar se simte. La fel este şi cu Dumnezeu. Îl simţim în suflet și în tot ce există. Iar lumea e plină de dovezi că El există. Tot ce există frumos, este creat de El. Câteva clipe s-a lăsat o liniște apăsătoare. Eu contemplam natura, iar floarea, probabil că medita la ceea ce i-am spus. - Când o să pleci de aici îți iei agrafa înapoi și mă vei lăsa la pământ, așa-i? - a spus floarea, întrerupându-mi gândurile. - Nu. Agrafa va rămâne la tine. Am învățat de la oamenii care atunci când pleacă de lângă cineva și își iau tot ce au dăruit, să nu fac ca ei. - De ce mi-ai lăsa mie agrafa ta? Poate nici nu voi trece peste această noapte? - Măcar am făcut ce am putut ca să te salvez. Iar dacă vei supraviețui, vei avea o amintire frumoasă despre mine... - Și eu? Cu mine cum rămâne? Ce voi face? - Vei bucura alte suflete... - De ce nu stai cu mine? - Pentru că nu aparțin acestui loc... și pentru că unii oameni sunt trecători prin viața noastră. Își îndeplinesc misiunea, apoi pleacă mai departe... - Atunci de ce ai mai venit? Cine te-a trimis? - Nu știu... poate că Dumnezeu. Poate trebuia doar să te salvez... (Fragment din cartea Iubire la superlativ)
Posted on: Thu, 01 Aug 2013 01:33:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015