Concepţia Educaţiei omului nou Segment din cartea „Povara cunoştinţelor noastre” (în presă). Victor Deleu, autor Acest vis al educaţiei omului nou, om supus univoc sistemului statal, a existat întotdeauna în minţile marilor conducători de state şi imperii. Cercetătorii istoriei şi miturilor biblice îl găsesc la faraoni, la romani şi se opresc detaliat la regimul fascist şi cel comunist. Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei noastre, la elaborarea Metodologiei conducerii cu masele s-au folosit toate rezervele existente ale cunoaşterii ştiinţifice, religioase şi chiar, ale celor mai iraţionale, mistice. Căutarea prin Tibet a ţării cu numele de Şambala, atât de reprezentaţii sovetelor, cât şi din cei ai regimului fascist german n-a avut succes. Ţara mistică, în care ar putea exista taina puterii omului asupra umanităţii întregi, a rămas nedescoperită, a lăsat omenirii, numai, semnele întrebărilor despre acest mit. Oricum, până şi în prezent, căutarea soluţiei pentru a explica acest vis al bunului comportament nu s-a găsit, iar dezvoltarea culturii şi tehnicii informaţionale de după cel de-al doilea război mondial, n-a adus siguranţă civilizaţiei moderne, o viaţă îndestulată pe principii sigure de lungă durată. Deci, întrebarea educaţiei omului nou rămâne actuală şi pare a fi nerezolvabilă. Toate stăruinţele savanţilor şi teologilor, nu au succese deosebite, toate ele se fundamentează pe domenii de cunoştinţe separate. Oameni bine instruiţi cu scopuri diferite, se folosesc de proceduri speciale de cunoaştere, la fel de diferite, opuse contradictoriu. Aceste cunoştinţe se autoexclud şi deci, nu formulează un concept unic al educaţiei. Conceptul vieţii sociale formulat pe contradicţia neîmpăcării e calificat ca forţă motrică a societăţii, o dialectică a luptei continue în care antagonismul fizic e salutat. Sentimentul fricii este introdus în codexul juridic statal prin lege. Ar apărea oare, aici, o educaţie bună? Spunând că cele două domenii de cunoaştere, una ştiinţifică şi alta religioasă, nu se isprăvesc cu starea spirituală a societăţii contemporane, menţionăm că problema dată se manifestă şi prin starea de depresie şi stres, oficial apreciată la nivelul de 30-40 % din populaţie. Nu rămâne, decât de conclus că civilizaţia modernă se află într-o stare, care, ar fi corect apreciată ca impas social. Faptul existenţe crizelor economice, politice şi financiare, ar trebui clasificat ca secund în comparaţie cu criza conştiinţei sociale. Anume Criza conştiinţei, este primordiala frână în toate relaţiile de producere şi consum. E destul de amintit aici, că nivelul de intelect al tineretului studios se află pe cale de diminuare, odată cu însuşirea programelor de învăţământ public, iar explicaţiile primite de la savanţi nu par a fi suficient de convingătoare, nu dau şi soluţia problemei. Apreciind impasul social, ca rezultat al dezvoltării accelerate tehnice, economice şi informaţionale, e necesar de constatat că la bază acestor schimbări întotdeauna a stat omul, cunoştinţele lui şi practica aplicată de el. Domeniul de cunoaştere al omului modern se determină de instrumentul cunoaşterii - limba de comunicare, de percepere şi explicare a realităţii obiective. Limba noastră, pe care au folosit-o mii de ani şi strămoşii noştri, însă, mereu e aceiaşi, iar alt instrument al cunoaşterii ştiinţifice, încă n-a fost inventat. Ce este cunoaşterea. Cunoaşterea este o putere, iar analiza ştiinţifică a proprietăţilor ei, raţionale şi intuitive, ne permite să evidenţiem dualismul ei: conştiinţa şi cunoştinţa, senzaţiile şi cunoştinţele. Sentimentul format prin analiza senzaţiei va forma starea de spirit al omului modern în care gândirea lui, practicată zilnic, tot mai frecvent suportă depresia şi stresul. Aici, spaţiul cunoaşterii e mărginit, gândirea omului e constrânsă, stresată de aparatul lexicologic, un instrument convenient, primit cândva prin un acord arbitrar dintre primii oameni. Necesitatea fiecăruia din noi de a exprima verbal mai mult, decât ne permite vocabularul dat, e un „dor” neîmplinit. Avem o limbă convenientă, acceptată şi de fiecare din noi, oamenii moderni, la momentul instruirii lingvistice, îndată de după naştere. Cercetarea istoriei apariţiei limbilor, ne aduce la sursele cele mai vechi ala cunoaşterii umane, la cărţile religioase. Toate aceste cărţi au fost scrise pe baza unei limbi structurate, iar profeţiile ei întotdeauna se împlinesc (2000 din cele 2500 de profeţii). Anume cărţile religioase, au format o mentalitate generalizată a civilizaţiei noastre, iar ea a existat în stare integrată, numai, până la începutul sec. XVIII, până la momentul divizării ştiinţei de religie. Acea mentalitate mai există şi astăzi, dar ea e separată de viaţa laică. Ştiinţele sociale sunt predate în şcoli în o altă limbă, una egocentrică, bazată pe luptă, o dialectică ştiinţifică de ordine unilaterală. Divizarea ştiinţei de religie a revoluţionat lumea şi a adus progresul social, economic şi industrial. Explicaţiile acestui progres exprimă o mândrie a oamenilor de ştiinţă, cei, care ne aduc argumente „ştiinţifice” despre sfârşitul proiectului biblic. Dar, metodele practice propuse de ştiinţa modernă nu rezolvă problemele grave spirituale ale mişcării civilizaţiei noastre. Deci, ne apropiem de un timp când această mişcare, ar putea ieşi de sub control. Cauzele apropierii colapsului tehnic, economic şi social, ar trebui cercetat prin proclamarea Postulatului Integrităţii acestei lumi. O lume integrată va avea şi o descriere adecvată, integrată şi ea. Atunci, se va trage atenţia la limba de comunicare, la formularea unui limbaj integrat, paşnic, armonizat, structurat ştiinţific. Unitatea ştiinţei şi religiei e imposibilă, dar discrepanţa dintre ele, ar putea fi micşorată prin acceptarea unor cunoştinţe noi, comune, generalizate. Divizarea ştiinţei de religie a adus nu numai progres şi războaie, dar, a dezintegrat şi fenomenul comun al cunoaşterii generalizate în două părţi diferite: ştiinţific şi religios, raţional şi iraţional, practic şi intuitiv. Teoria unităţii lor lipseşte. Cunoştinţele moderne formulează o mentalitate artificială fondată pe două părţi mari, oricum, fragmente ale cunoaşterii, materialism şi idealism, orientate duşmănos. Ambele, una faţă de alta, trăiesc în izolaţie. Paradoxul, încă nerezolvat al acestui fenomen, e în faptul că ambele concepte, ştiinţific şi religios, pot trăi în unul şi acelaşi creier, iar purtătorii ei le folosesc pe rând în dependenţă de mediul în care ei nimeresc. Astfel, faptul că la conferinţele ştiinţifice sunt invitaţi şi unele feţe bisericeşti, nu înseamnă deloc, că problema integrităţii echilibrate a acestor două domenii de cunoaştere, ştiinţific şi religios, e rezolvată. Dualismul acestui fenomen ne întoarce la rădăcinile istoriei apariţiei aparatului nostru de comunicare, care ar trebui să aibă rădăcinile funcţiei sale de generalizare a cunoştinţelor, adică, de susţinerea integrităţii sociale, care acum ne lipseşte. Metodele practice ale ştiinţelor sociale contemporane nu se mai isprăvesc cu problemele sociale abordate. Impasul social se constată zilnic. Reieşind din acest fapt, e necesar de a apela la alte metode, cele teoretice. Teoria nouă Teoria ştiinţelor complementare, în calitate de supliment comun abordat celor două domenii de cunoaştere, ştiinţific şi religios, se prezintă iniţial prin acceptarea axiomatică a conceptului binar despre lume, fenomen observat oriunde, dar nerecunoscut oficial ca celulă vie a societăţii umane, o cunoaştere importantă. Constatăm că creşterea nivelului de trai a adus nu numai prosperitate materială, dar, şi destrămare, dărâmare insistentă a celei mai importante dualităţi a societăţii, familia. Anume, raportul dual dintre obiectele naturii reale, ar trebui să fie luat în calitate de „cărămidă elementară” a civilizaţiei, fapt care e studiat oriunde în lumea materială (electron-proton, undă-particulă, etc.). Împăcarea contradicţiilor egocentrice, materialiste şi idealiste, care se auto exclud, cer un domeniu nou al cunoaşterii care ar explica şi echilibra cauza forţei centrifuge, care ameninţă lumea actuală. Noul domeniu de cunoştinţe, ştiinţele complementare, formulat pe conceptul binar despre lume găseşte soluţia stopării mişcărilor egocentrice sociale prin propunerea unui concept generalizat de cunoştinţe reale, axiomatice. Aceste axiome sunt cunoscute şi folosite în practică, dar, numai ca pe nişte deprinderi particulare, diferite de la om, la om. Lumea omului e o lume a iluziilor şi operând cu noţiunile folosite, la un moment dat de viaţă, oricare persoană ar trebui să-şi formuleze structurat conceptul său de cunoştinţe De pildă, expresia „soarele este pe cer” exprimă un fals, cuvântul „cer” e o dogmă iraţională. Expresia corectă e „astrul solar e vizibil”, o axiomă raţională. Practica verbală a acestei abordări e nulă, dar iată, practica gândirii va fi alta. Se evidenţiază un început, un jalon, o axiomă localizată de la care se formează binaritatea expresiei practice iluzionare, istorice (o dogmă-deprindere) faţă de expresia raţională. Prin însuşirea conceptului binar despre lume, omul primeşte un punct de reper, un început conştientizat al stării sale spirituale şi a activităţii sociale. Şi aici, deprinderea de a folosi vocabularul în forma lui istorică nu se schimbă, continuă la fel, în forma în care am crescut spiritual, dar, cunoscând axiomele structurate ale limbii de comunicare, percepţiei şi explicaţiei, e posibil de a avea un punct de reper, o cale de prevenire a intenţiilor abuzive, dăunătoare (păcatul). O astfel de abordare e posibilă prin introducerea conceptului binar în elaborarea ştiinţelor noi sociale, deoarece în alte ştiinţe, cele concrete, matematică, fizică ori mecanica cuantică, acest concept, deja e prezent. Atunci, alături de Postulatul Unităţii despre lume, un singur principiu, un singur Dumnezeu, ar apărea şi partea-lipsă, Postulatul Integrităţii acestei lumi. Aşa, se formulează un dualism real, concept care exclude antagonismul distrugător, fizic. Conceptele unităţii şi integrităţii lumii prin dualism, conţinut şi formă, o „cărămidă elementară”, început material al lumii, promovează prima lege universală a tuturor universurilor: DUALISMUL. Şi aici, legea unităţii şi luptei contrariilor, formulă a dialecticii revoluţionare, devine constrânsă prin respectarea integrităţii universale fizice. Creaţia prin Contradicţie, a doua Lege universală, ar fi un proces echilibrat în care antagonismul spiritual obţine un Principiu nou, cel al cunoaşterii integrate. Dorinţele aspirate e posibil de obţinut şi pe calea complementarităţii, adică pe calea gândirii spaţiale generalizate, o gândire comună a tuturor celor care au însuşit ştiinţele complementare. Nu mai este nevoie de a destrăma prin abuz forma natural crescută a relaţiilor fizice dintre diferite structuri umane. Exista calea Creaţiei prin globalizare de relaţii, modificarea formelor de gândire. Lumea e Una. Conţinutul ei material însuşit ca cunoaştere, ne permite să ne structurăm aparatul cunoaşterii noastre în concordanţă cu legile naturii. Aşa, cele trei Legi ale Universului sunt: Dualismul, Contradicţia şi Complementaritatea. Ele sunt găsite în alegoriile Bibliei şi se pot verifica de oricare om, doritor de a le descoperi în multitudinea exemplelor ei. Ele se vor găsi nu numai aici, ci, şi în alte cărţi religioase, şi în cărţile marilor scriitori, maeştri al limbii noastre. Ele se folosesc oriunde la nivel intuitiv. Fiecare om le va putea conştientiza, se va convinge personal că cunoştinţele însuşite de el, l-au format ca om dezvoltat spiritual, nu de la naşterea sa fizică, ci, de la început, din antichitate, la momentul formulării aparatului cunoaşterii, limbii de comunicare. Această convingere, care de obicei se produce prin o revelaţie religioasă creată prin misticism, o extindere intuitivă a gândirii, acum se formulează şi ca o cunoaştere raţională, accesibilă oricărui om cu nivel mediu de studii, doritor de a cunoaşte adevărurile acestei lumi. Însuşirea procedeului de cercetare a noţiunilor folosite, introduse într-o formă specială, tabel-matrice, ne descoperă reţeaua gândirii adevărate. Folosirea cuvintelor perechi, trecute prin cele trei Legi universale ale naturii reale ne deschid un concept nou spaţial, trilectic, generalizat. Dezvoltarea intuitivă, adânc spirituală a omului, co-legată cu credinţa, continuă la fel, dar fundamentul acestei dezvoltări se află deja, pe o structură nouă, mai înaltă, o cunoaştere adecvată naturii, creată pe matricea ei reală, pe un limbaj structurat, adecvat atât legilor naturii, cât şi alegoriilor biblice. În rezultat, discrepanţa dintre ştiinţă şi religie se micşorează, iar instrumentul cunoaşterii trinitare îl atinge pe fiecare om ca persoană responsabilă de folosirea limbii de comunicare (de e sincronizată ea ştiinţific sau nu, cu natura reală). Nimeni nu interzice născocirea de fenomene lingvistice iluzorii, limbaje paradoxale şi distractive, dar, consecinţele activităţii sale omul le poate prognoza teoretic, de la început. El, îşi găseşte singur măsura morală, în limitele cunoscute, admise de natură. Comportamentul lui devine bazat pe respect şi responsabilitate faţă de natură. Norma morală devine generalizată, ea se formulează deschis de fiecare om, odată cu însuşirea legăturii limbajului său cu unele şi aceleaşi Legi universale ale naturii. Practica nouă Metodele de însuşire a noilor cunoştinţe au începutul lor istoric şi ele se copie de la natură în forma mişcării obiectelor materiale, adică consecutiv, de la mic la mare, de la simplu la compus. Aici, se aplică metodologia intensivă a cunoaşterii care cere capacităţi mari de memorizare. Din toate cele memorizate multe elemente vor fi uitate, iar altele, vor fi inutile în viaţa omului concret. Programul de învăţământ public conţine în sine cunoştinţe mari pentru o practică comună de viaţă a omului încadrat în structuri civilizate. Ele sunt formulate pe concepte determinate de oamenii de ştiinţă prin concurenţa practicii lor autoritare, excelente. De aceea, însuşirea volumelor vaste de cunoştinţe educă nu atât oameni noi, personalităţi cu moralitate înaltă, cât produce un antrenament intelectual de memorizare şi expunere a materialelor însuşite. Rezultatul acestui antrenament formează omul deştept, dezvoltat în ramele înguste al specialităţii date şi, deoarece el e lipsit de cunoştinţe din alte domenii ale cunoaşterii, acest om bine instruit, paradoxal, se află într-o stare de confuzie. Uneori, el se simte specialist deosebit de important, alte ori, izolat şi nefericit. Aici, el ştie că nu ştie nimic. Învăţământul public modern creează din start stereotipul omului, care nu poate cunoaşte integrat lumea. Cunoaşterea disciplinelor paralele, necesare pentru a fi în curs cu noutăţile ştiinţelor lumii, ca om civilizat, e o muncă personală de integrare chinuită în conceptul de „cultură generală” şi, întotdeauna, e superficială. Iar, acei mai capabili, persoane dotate cu memorii mari, care totuşi le pot însuşi suficient de adânc, trebuie să fie mereu în curs cu dinamica schimbărilor în ştiinţele date. Dar, de împlinit fizic acest vis, e imposibil. Volumele de noi descoperiri, publicate de ştiinţa contemporană într-un an, se egalează cu volumul de descoperiri făcute în ultima mie de ani. Deci, prin aplicarea metodologiei de însuşire intensivă a cunoştinţelor, obţinem concluzii distrugătoare. Omul modern degradează. El nu poate fi moralist prin definiţia sa. O fiinţă slabă, care nici să muşte nu poate în comparaţie cu maimuţa, omul a schimbat faţa lumii, a poluat-o, a adus planeta în faţa unor schimbări imprevizibile. Omul contemporan este un individ biologic rupt din contextul naturii reale, trăieşte într-o lume a sa artificială, sintetizată pe legi născocite de om şi numai apropiate, în copie, de legile naturii reale. El exploatează natura, o poluează, crede că o domină. Realitatea obiectivă nu este căutată în natură, ci, în creierul său deştept, şiret, şmecher. Natura omului modern e o lume paralelă cu natura animalelor şi plantelor. Omul se foloseşte de informaţii secunde despre natură, niciodată identice cu cele iniţiale, originare, prime (ale animalelor şi plantelor). Practica nouă, care se propune sistemului de învăţământ public, nu schimbă nimic singură în programele de învăţământ, fie ele actuale, noi, sau istorice. Perfecţionarea lor e în competenţa organelor de resort ale ştiinţelor ordinare obişnuite. Ştiinţele complementare sunt ştiinţe axiomatice de co-legare spiritual-ştiinţifică a unor noţiuni studiate în şcoli, cu realitatea obiectivă. Una din ele, ca pildă elementară, ar fi co-legarea noţiunii cuvântului „perfect” cu natura. Acest cuvânt e sinonim cuvântului „ideal”, conform dicţionarelor „moderne”. Natura însă, este desăvârşită şi perfecţiunea ei se conţine în sine prin Impulsul motric ( o lacună, „defect”), impuls fizic, care practic nicidecum nu-l poate conţine în sine şi un obiect „ideal”. Idealitatea exista doar teoretic. Deci, cuvintele „perfect” şi „ideal” nu sunt sinonime. Practica şi teoria sunt lucruri diferite. Astfel, prin compararea acestor două concepte, considerate greşit egale, se descoperă forţa a treia, mistică. E Impulsul mişcării, indice natural posibil de conştientizat şi folosit practic. Oricum, importanţa acestui element gigantic pentru cunoaştere, este trecută cu vederea, e neglijată. Introducerea conceptului binar despre lume, permite co-legarea cifrelor cu spaţiul tridimensional, iar suportul binar (cuvinte perechi introduse în aparatul lexicologic), ca temă de studiu, permite evidenţierea Legilor universale ale naturii: Dualismul, Contradicţia şi Complementaritatea. Aceste legi sunt demult folosite de ştiinţa ordinată, dar, la nivel teoretic şi practic ele sunt prezentate, numai, ca particularităţi: teoria dualismului în filozofie, legea unităţii şi luptei contrariilor în sociologie, principiul complementarităţii în mecanica cuantică. Anume, această abordare reprezintă indicele motric, Impuls al gândirii spaţiale, care încă nu este conştientizat de omul contemporan. Fenomenul dat este universal pentru gândirea efectuată în toate limbile din lume, limbi formulate (inventate, născocite) prin convenienţă. Prin studierea istoriei apariţiei cifrelor, copii vor putea percepe de mici taina cifrei Zero. Ea are proprietăţi binare: cifră şi duh. Elevii vor face o analogie intuitivă a cifrei Zero (acasă, cu părinţii şi prietenii lor, ori în lăcaşurile sfinte), prin analiza strict personală a acestui fenomen însuşit, personalizat, de persoane mistice pe care le întâlnim în istorie. De pildă, de Regina Egiptului Isida şi Fiului lui Dumnezeu, Isus. Ambii, au pronunţat cândva cuvintele: eu sunt primul şi ultimul (0,1,2,3,4,5,6,7,8,9,0). Introducerea suportului binar în aparatul lexicologic îl va aranja pe copil în coridorul lung al cunoştinţelor binare, cuvinte perechi, contradictorii şi complementare. Aici, el va obţine un concept localizat între ele, comun cu semenii săi, moral, acelaşi, ca şi la ceilalţi din jur. El va şti că între bine şi rău (bine-0-rău) există un punct de trecere, un nivel de realitate potenţializat, 0, pe care el îl determină, îl aplică teoretic şi-l foloseşte practic numai el. Nivelul ales îl prezintă numai pe el şi astfel, el cunoaşte limitele de folosire ale ambelor părţi (bine-0-rău), iar asta îi formulează un comportament social recunoscut de toţi pe baza aceleaşi metodologii simple. Aici, conceptul actual, egocentric, despre „mai mult, mai sus, mai repede”, va fi reconsiderat. Bineînţeles, cele două concepte filozofice, materialism şi idealism (materialism-0-idealism), vor fi reconsiderate şi ele, dar, numai prin teoria ştiinţelor complementare. Lupta contrariilor nu se amână, deoarece practica politică de viaţă cere hotărâri urgente de coordonare a mişcărilor de resurse materiale şi umane de importanţă vitală a societăţii. Aceste mişcări, întotdeauna, sunt declarate la nivel oficial ca paşnice şi constructive. Ele vor ţine cont de voinţă comună generalizată a omului înţelept, o lege nouă a vieţii: antagonismul fizic dintre popoare exclus. Bază a acestei voinţe umane unice e răspândirea ştiinţelor complementare de către oameni promotorii ai moralităţii sociale înalte. Aici, scopul personal devine secund faţă de cel social. Omul contemporan va pricepe că o altă cale de supravieţuire a civilizaţiei noastre nu mai este. Primul exemplu al acestui fenomen a fost viaţa lui Isus Hristos. Altele – Giordano Bruno, ars pe rug; kamikaze - piloţii japonezi, care explodau corăbiile inamicilor săi prin ciocniri directe a aparatelor sale aeriene cu ele, etc. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta, căci în Şeol, locul unde te duci, nu mai este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Eclesiastul (9:10) Personalitatea în creştere Noţiunea abstractă a personalităţii omului este elaborată de savanţii ştiinţelor sociale pentru a explica comportamentul social al omului deştept. Se ştie, că personalitatea este o persoană dezvoltată pe rezultatul însuşirii unor cunoştinţe înalte, o cunoaştere în calitate de sistem unic personalizat. Ea, poate fi atât pozitivă, cât şi negativă. Prin însuşirea ştiinţelor complementare, noţiunea de personalitate îşi plasează centrul său de greutate spre pozitivism, înţelepciune, lăsând locul negativismului, doar persoanelor prea deştepte, hâtre, şirete, şmechere. Observăm, două tipuri de personalitate complementare: una generalizată, alta strict individuală. O altă repartizare duală a conceptului personalităţii (persoană unică) se atârnă de personalitatea individuală şi explică cauza vieţii paralele ale acelor două personalităţi contradictorii dintr-un singur om. Adică, explică comportamentul omului bine instruit cu calităţi geniale care frecvent trec în idiotism (Napoleon, Hitler, Lenin, Stalin). Acesta e rezultatul însuşirii unilaterale a cunoştinţelor, a omului dotat cu capacităţi mentale mari. Aici, fiinţa biologică dezvoltată prin un intelect egocentric, unilateral, s-a socializat cu conceptul fiinţei sociale simple, generalizate (poporul), în calitate de soluţie a problemelor vitale. În rezultat, a fost creată iluzia personalităţii unice, nerepetate, îndumnezeite. Începutul a fost frumos şi victorios, susţinut de masele largi, dar, ideile acestor lideri nu puteau integra fiecare persoană, fără excepţii. Această posibilitate nici nu se discuta. Părea, că e destul de a avea o majoritate. Conştientizarea faptului că fiecare fiinţă umană, fără excepţii, poate obţine cunoştinţe deosebite de cele ale liderului, prin generalizare, a fost negată din start. Sau, pur şi simplu, cunoştinţele promovate de lider nu conţineau indicele de generalizare, ci, numai un vis, o idee - iluzie care la momentul dat al istoriei are numai şansa de a fi experimentată la nivel de laborator social, dar nu şi în masă. Din această cauză, apoi, prin concurenţă în timp, la atingerea formală a scopului declarat, modificarea generalizată (intuită), aşteptată de lider a cunoştinţelor maselor, nu a avut loc. Conţinutul necesar promis, de a da ideii centrale continuitate sau, chiar veşnicia, sa stopat în modificarea formelor de gândire. Lupta de clasă, contradicţiile ei par a fi epuizate, dar, complementaritatea nu funcţionează în domeniul constructiv, în domeniul zămislit, aşteptat şi dorit. Explicaţia o găsim în antagonismul acelor schimbări, care sau efectuat prin modificări materiale (distrugeri) şi biologice (sacrificări de persoane), iar ele au lăsat urme adânci în conştiinţa socială, care „plăteşte” prin suferinţele proprii, particulare. Contradicţia dintre general şi particular s-a stopat prin frică. Contradicţie nu mai este, dar, nici complementaritate, modificări de forme ale gândirii sociale nu se produc. Aceste stopări, s-au formulat intuitiv, prin faptul încălcării de ambele părţi ale Legilor Universului nostru, a integrităţii spirituale a comunităţii. Procedeul iniţial, declarat ca unic, generalizat de cunoaştere şi gândire a fost destrămat. Masele au acceptat alte forme de gândire, mai înalte, prin aplicarea dialecticii propuse ca formă de dezvoltare a proceselor sociale, formă, care nu au ajuns la conştientizarea dualismului ca Lege universală, primă, adevăr real pentru toate universurile, condiţie de integrare spirituală. S-a făcut un pas progresiv, dar insuficient, neconştientizat până la împlinirea ideii promovate. Personalitatea individuală, determinată prin aprecieri subiective, unde se ia cont de activitatea persoanei date şi volumul publicaţiilor ştiinţifice, oricum, nu are acea muchie de la care persona dată se poate conştientiza singură ca personalitate. Se spune că tipul dat de personalitate nu se naşte, ci numai se reface, se restabileşte, se reconstruieşte. Acest fenomen e abordat numai activităţii concret date şi deci, e trecător, periodic, ca o licărire de spirit (conducător de stat şi ucigaş, geniu şi idiot). Însuşirea ştiinţelor complementare permite formularea conceptului personalităţii sociale în calitate de fenomen continuu, personalitate care se manifestă ca fenomen generalizat, om al viitorului. Acest concept e prim, e o cauză generalizată prin o gândire standardizată natural. Celălalt concept paralel al personalităţii, e individual, aparţine fiinţei biologice egocentrice, prea deştepte, care se formulează separat. El e secund, o consecinţă strict personală. Personalitatea individuală e rezultatul unei dezvoltări excelente, unilaterale şi se manifestă, numai, din când în când. Acest tip de personalitate nu devine răspândit practic, ca activitate socială preluată şi deci socializarea lui e, doar, informaţia despre el, popularizarea unei identităţi unice, nerepetate. Ea e dotată cu Impulsul motric ale unor cunoştinţe noi, afişate, deseori iluzorii. Rezumat: Formularea conceptului dual despre personalitate, prevede educaţia omului nou în calitate de personalitate generalizată prin conceptul „ Teoriei ştiinţelor complementare”. Paralel cu personalitatea generalizată omul mai poate fi şi o personalitate individuală, impuls indicativ social, prin capacităţile sale deosebite cu calităţi carismatice. Această personalitate, are o conştiinţă integrată şi va exclude însuşirea şi sistematizarea cunoştinţelor în formă fragmentată, concept rupt din contextul logicii generalizate. Teoria cunoaşterii trinitare, e o ştiinţă, care evidenţiază, veghează, verifică constant însuşirea şi expunerea cunoştinţelor umane conform realităţii obiective, celei aflate în spaţiul tridimensional. Gândirea veche Conceptul integrat al fenomenului personalităţii omului apare odată cu elaborarea ştiinţelor complementare şi prevede condiţiile de „creştere” spirituală a tineretului studios de până la trecerea conştientizată a persoanei biologice în persoană socială, personalizată prin cunoştinţe integrate despre univers şi societate. Însuşirea unor cunoştinţe generalizate actualmente are loc, dar, numai pe calea meditaţiei adânci spirituale, prin revelaţii primite ca vedenii, care nu pot fi expuse în cuvinte din cauza construcţiei unilaterale ale limbilor folosite, conveniente (Aici, mintea e declarată duşman al omului). De aceea, co-legarea gândirii umane cu spaţiul tridimensional, prin cifre, cuvinte binare şi conceptul binar generalizat al Legilor universale, are o importanţă vitală, ca niciodată. Gândirea spaţială, trinitară, este inevitabilă pentru existenţa civilizaţiei noastre în viitorul apropiat. Simplitatea construcţiei integrate a acestei lumi, prin conceptul dualismului lumii, formulează conceptul filozofic al gândirii trinitare. Gândirea dialectică consecutivă, de luptă continuă, se asociază (se împărechează) cu gândirea spaţială, trilectică, unde lupta fizică este exclusă, iar antagonismul ideilor are o origine, un început al cunoştinţelor, pe care oricare om sănătos mintal nu le poate evita. Fără excepţii. Lumea e uimitoare. Corpul uman e format din cele nouă cifre: 1-sămînţa, 2,3 - picioarele, 4- circuitul cardiovascular, 5,6-mâinile, 7,8 –cele două emisfere ale creierului, 9- glanda pineală. Zero este aura care ne înconjoară şi ne ţine în echilibru cu natura. Etapele de dezvoltare a civilizaţiei noastre uimitor de precis coincid ci numerele. De exemplu: 7 mii de ani de la Potopul lumii, coincid prin cifră cu cele 7 mlrd. de oameni de pe pământ şi al 7-lea nivel de dezvoltare al lumii materiale, biologice şi spirituale. Primele 6 cifre coincid perioadei de creaţie a omului, conform mitului biblic, iar a 7-ea, e perioada de devenire a omului modern. Următoarele două perioade de dezvoltare, 8 şi 9, ale omului postmodern sunt perioade de dezvoltare spirituală. Ele sunt date în mâinile omului contemporan, depind de capacitatea lui de a se integra cu natura. Ştiinţele complementare sunt ştiinţe axiomatice. Ele nu se ocupă cu misticismul, dar numai aduc gândirea omului modern la acest baraj, de la care prima fiinţa pământească a iniţiat fenomenul cunoaşterii după care se află şi minunea divinităţii. Omul a devenit religios prin cunoaştere şi întotdeauna a crezut în divinitate, ca Impuls cognitiv, neîmplinit. El a folosit credinţa pentru a se dezvolta şi a umplea cu iluzii constructive viaţa sa, care i-a fost dată prin o creaţie necunoscută, aici, la o margine a naturii obiective reale. Important e ca aceste iluzii să fie localizate prin o construcţie reală a limbajului folosit, cunoscut de toată lumea, adecvat naturii reale. Important e ca iluziile date să nu pătrundă acolo, unde se extinde o activitate raţională, moralizată prin un concept comun, fals generalizat (fascism, comunism). Paznic al acestui fenomen periculos e conceptul nou, „ Teoria ştiinţelor complementare”. Creşterea de noi personalităţi e o întrebare socială, iar ea e iniţiată la şcoală, unde rădăcina pomului cunoaşterii se începe prin cifrele co-legate cu spaţiul tridimensional. Apoi, ea trece prin studierea dualismului obiectiv al naturii, contradicţiile naturale, controlate de impulsul motric natural. Apoi, vine schimbarea, înnoirea, modificarea în creştere a formelor cunoaşterii din an, în an. Trecerea de la formele şi conţinutul substanţei, materie şi biologie, continuă încet, intră în domeniul cunoaşterii de sine în care conştiinţa lui e prezentă prin cifra 5, centrul cifrelor (mielul, care se sacrifică în zilele de Paşti). Conştiinţa neprihănită (dorul, abia născut) primeşte cunoaşterea a doua, a lumii spirituale, a contradicţiei create pe discuţii aprinse despre antagonismul fizic şi a formelor logice de depăşire a suferinţelor prin însuşirea conceptelor noi despre lume. Fiecare tânăr se ataşează la nivel personal, de sune stătător, de fenomenul trinităţii, ca fiinţă biologică individuală, unică şi nerepetată în univers, studiază istoria devenirii fenomenului cunoaşterii prin miturile tuturor cărţilor religioase, poveştilor pline de moralitate şi ale legendelor. Astfel, cunoaşterea de sine devine un fenomen social, generalizat, unul pentru toţi. Acesta, e un început de la care fiecare tânăr îşi poate începe alegerea ocupaţiei, însuşirea liberă a oricărei profesii. Naşterea unei personalităţi generalizate, va putea primi cognitiv şi caracterul său dual, o posibilă evidenţiere de sine în timp, a personalităţii sale individuale. În acest caz, atingerea genialităţii şi excelenţei mentale, numai, îl integrează pe acest om, ca pe un impuls indicativ unic, în societate, odată ce cunoştinţele lui sunt localizate prin trilectică, acelaşi început. Întunecările mentale sunt excluse, deoarece omul a însuşit, deja, calea naşterii şi dezvoltării istorice a proceselor cunoaşterii prin instrumentul ei real, o limba de comunicare adecvată naturii reale. Religia Raţiunii Lumea e Una! Lumea e Integrată armonios. Responsabil de ea este fiecare om, iar spiritul concurenţei e salutat prin generalizarea de cunoştinţe, formarea unei relaţii sociale cognitive unice e mai scumpă ca viaţa biologică. Oricum fiinţa umană, fie ea şi îndestulată material, se aflată în izolaţie, în linişte şi neştire, uneori între lacrimi şi suferinţe. Ea mereu se află în aşteptarea conştientizării conceptului adevărat despre sine, un „dor” neînţeles, care, prin însuşirea ştiinţelor complementare, ar putea fi împlinit şi socializat. Se caută o cunoaştere independentă de sine, adică, de om „îndumnezeit” prin cunoştinţe raţionale, o personalitate nou născută şi aflată pe calea deschisă spre spiritualitatea divinităţii senzitive şi mentale, câmp energetic iraţional, necunoscut. Gândirea veche a revoluţionat lumea, a ridicat-o la un nivel completamente plecat din realitatea obiectivă. Viaţa lumii artificiale întotdeauna a fost curmată de războaiele iniţiate în căutare de alte spaţii pentru dominaţie. Dominaţia conştiinţei umane e o problemă care se rezolvă undeva în taină, dacă am crede că acest concept propus despre educaţia omului nou este o descoperire ştiinţifică. Conceptul dualismului ne-ar spune că „descoperirea” dată era cunoscută de mii de ani, dar numai la nivel intuitiv. Conştientizarea ei, întotdeauna, sa înglobat în problema cunoaşterii. Astăzi e timpul de determinat dacă e preparată ştiinţific sau nu această civilizaţie de oameni pentru a accepta viitorul apropiat, pentru al conştientiza. Mitul biblic spune, că structurarea cunoştinţei umane, la nivel intuitiv (conştiinţei), a avut loc prin Apostolii trimişi în lume pentru a răspândi creştinismul. Ei, au promovat credinţa într-un singur Dumnezeu, în rugăciunea iniţiată în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Creştinismul a schimbat faţa lumii, a creat o lume nouă, care acum stă în faţa unor schimbări noi, cardinale. Astăzi, răspândirea cunoştinţelor generalizate, obţinute prin cunoaştere intuitivă se epuizează. Ştiinţele religioase suportă şi ele crize, iar cele mai răspândite ştiinţe din lume, dintre ştiinţele spiritualităţii, sunt ştiinţele esoterice. Aceste ştiinţe speculează pe începutul natural al conştiinţei religioase, schimbând valorile reale ale spiritualităţii umane, de până la excluderea noţiunii de Dumnezeu. E un fenomen general al creşterii nivelului de cunoaştere, când se cer cunoştinţe noi, sistemice. Iar pentru acesta, e necesar de a cunoaşte Începutul. Întoarcerea înapoi la cauzele credinţei iniţiale, vechi, e posibil de organizat, numai, la nivel raţional şi se începe prin credinţa în Raţiune. Credinţa în Raţiune e complementară (non-contradictorie) celorlalte credinţe, Religii ale Iubirii (veşnic neîmpăcate) şi exprimă: Integritatea acestei lumi prin cunoaştere raţională, co-legarea cifrelor cu spaţiul tridimensional şi cu limbajul ei, structurat prin cuvinte perechi, însuşirea Dualismului în calitate de Lege universală a lumii noastre spirituale. E o credinţă în lucruri evidente, axiomatice. Bineînţeles Religia Raţiunii este o religie secundă, omenească, dar ea nu poate fi evitată de enoriaşii Religiilor Iubirii, religii prime, apărute istoric. Ea nu poate pretinde la înlocuirea sau modificarea, nici, uneia dintre ele. Această religie e comună, ca supliment raţional, parte contrapusă, prin Legea dualismului, ca cunoaştere complementară conştientizată, aşteptată intuitiv de toate religiile Iubirii ale lumii (Fiecare confesiune religioasă, bazată pe una din religiile Iubirii, e convinsă că ea e cea mai corectă). Religia raţiunii e pentru oamenii gânditori şi propovăduieşte credinţa în aproapele său, o fiinţa îndumnezeită spiritual şi raţional, sănătoasă mental prin aprecierea axiomelor recunoscute oficial, a constantelor universale şi dogmelor religioase, un rezultat cognitiv al dezvoltării istorice a conştiinţei umane de om „îndumnezeit”. Conştientizarea ştiinţifică, raţională a începutului religios al omenirii însemnă continuitate. Religia Raţiunii se află şi pe pomul comun al cunoştinţelor lumii, Religii ale Iubirii, demne de a fi sfinţite în comun, şi contribuie la generalizarea de intelect, o gândire unică trinitară - o societate unită echilibrat. Gândirea veche a primit toate semnele necesare pentru „corecţie”. Ea a primit aceste cunoştinţe prin însuşirea istoriei umanităţii, o istorie a războaielor, şi mai are o practica scolastică solidă primită la momentul însuşirii ştiinţelor moderne şi tehnologiilor informaţionale noi. Deci, nu mai avem nevoie de noi apostoli. Avem profesori şi dascăli perfecţi. Sunt suficiente, doar, cinci cuvinte: Daţi, copiilor voştri, cheia cunoştinţei! Omul nou Segment din cartea „Povara cunoştinţelor noastre” (în presă). Victor Deleu, autor Elaborarea „Teoriei ştiinţelor complementare” nu poate fi convenientă oamenilor vârstnici, cei, care deja sunt formaţi, deja, în cadrul ştiinţelor ordinare, obişnuite, vechi, deoarece teoria dată cere o schimbare adâncă de concept. Apreciind rezultatul activităţii omului în natură ca pe un fur artificial, o lume paralelă realităţii obiective, vom fi de acord cu faptul, că trăim într-o lume iluzorie. Aici, fiecare om îşi construieşte iluzia sa, teatrul său, spectacolul şi rolul său, iar suma acestor mici activităţi se răscroiesc în acele anomalii, Crize sociale pe care le avem: fiecare generaţie suportă al său război. Fiecare început de viaţă al generaţiei noi, are al său sistem de învăţământ, care repetă cam unele şi aceleaşi lucruri din punct de vedere al egocentrismului uman, orientat la creştere de noi generaţii de cuceritori. Astfel, generaţia vârstnică e iniţiată, deja, spre împlinirea unor scopuri măreţe iluzorii şi nu mai poate fi oprită. Ea merge în direcţia cunoscută, care se repetă la fel: toată istoria omenirii e o istorie a războaielor. Pentru a începe un război mondial a fost destul de a asasina un om, ori, a organiza un incendiu (în primul şi al doilea război mondial). Acea a fost doar scânteia, atmosfera de luptă era preparată, deja. Dualismul complementar Mussolini-Hitler, Lenin-Stalin, Churchiil-Roosevelt au tangente importante cu această atmosferă, dar, nici unul din aceşti oameni nu pot fi incriminaţi în creaţia conştientă a ei. Unii din ei sunt, chiar, jertfe (de ex. Mussolini). Măgarul ispăşitor se va găsi oricând. Dualismul explicaţiilor contradictorii a evenimentelor din 11 septembrie 2001 în America, sau, de la 22 decembrie 1989 în România, sau, de la 7 aprilie 2009 la Chişinău, a adus neîncrederea între oameni. Aceasta nu e o simplă breşă între conducere şi popor, ci o Criză a conştiinţei umane. Îndoielile apărute, au unul şi acelaşi fundament – lipsa cunoaşterii dualismului ca Lege universală prezentată prin ambele proprietăţi ale sale, contradictorii şi complementare. Contradicţiile au fost elucidate din plin. Mai prost, cu complementaritatea. Lumea s-a schimbat spre starea confuzională de neînţelegere a fenomenului etic. Acolo sus, probabil, el lipseşte. Anume, Legea universală DUALISMUL stă la baza încrederii dintre oameni şi formează conceptul integrităţii relaţiei, transparenţei şi echilibrului social, relaţia. Încărcarea atmosferei psihologice a civilizaţiei contemporane continuă. Confuzia informaţională creşte. Modernismul actual e bazat pe relaţii verticale ascunse. Fundamentul piramidei „noi” se îngustează, iar gangrena moralităţii de pe fiecare suflet de om, creşte. Oficial, nimeni nu este vinovat, iar „masonii” învinuiţi sunt şi ei o verigă-jertfă a acestui fenomen care se numeşte: cunoaştere unilaterală a realităţii obiective. Religiile Iubirii propovăduiesc Iubirea prin pildele istorice conservate în cărţile sfinte: „Păzeşte-te, ai teamă! Respectă Legea lui Dumnezeu.” Fiecare organizaţie statală foloseşte şcoala pentru a învăţa cetăţenii săi legi inventate de om: „Ai teamă! Faptul că nu cunoşti legile statului nu te salvează de răspundere.” Nu poate, nici, o minte de om să se acomodeze acelor contradicţii din pildele scrise în cărţile sfinte sau în acele legi scrise în Codexului juridic statal. Problema se rezolvă numai prin dualism. Cheia cunoaşterii lui e înfiptă adânc în Legile universale ale naturii: Dualismul; Contradicţia şi Complementaritatea. Anume ele, îl ridică pe om la nivelul Legii unice universale a Lui Dumnezeu prin cunoaştere, dar nu-L poate prevala. Astfel, prin ştiinţele complementare, omul modern se ridică Mai sus ca legea omului, se pune în afara legii în calitate de om liber, îndumnezeit, fără teamă, responsabil de tot ce se face în jur. Şi nu mai are nevoie să studieze toate invenţiile omului, pentru că fizic aceasta e imposibil, pentru că la fiecare pas lângă el se află o inimă curată de om, ca şi el, co-legată cu forţele cunoscute şi necunoscute ale naturii, prin structura cunoaşterii raţionale şi intuitive, o cunoaştere unică, generalizată, însuşită la timp. Una din descărcări ale atmosferei psihice din lume, se cunoaşte din istoria Creştinismului. Ea s-a produs după lucrarea făcută cu chibzuinţă de Apostoli lui. Ei au adus la cunoştinţa popoarelor cuvintele profeţilor despre cea, ce se aşteaptă în viitor şi au asistat la implantarea încrederii în fenomenul divinităţii, omul lui Dumnezeu. Ei au chemat oamenii să se unească în Dumnezeu prin rugăciunea simplă trinitară „Tatăl nostru”. Apoi, umanitatea a intrat în „veacurile întunecate”. Noaptea sfântului Andrei a adus pacea şi în inimile dacilor. Nu erau războaie, nu erau nici „eroi”, nici, „istorii”. Aici, rolul important l-a jucat familia, baza căreia întotdeauna a fost Femeia, creatura cea mai frumoasă a Omului. Om, e o calitate a perechii de doi indivizi, dualism divin. Apoi, a apărut arta frumosului, Epoca Renaşterii. Atârnarea omului arogant faţă de cultură a adus şi partea controversată a ei, anti cultura, revoluţiile şi chiar, expresia înaripată: ”Când aud cuvântul „cultura”, mâna mi se întinde spre revolver.” Construcţia destinată împlinirii efectului „Domino”, continuă. Iar, descărcarea atmosferei psihice, care întotdeauna e prezentă înainte de cataclismele sociale, are şansa să se producă şi paşnic, prin cunoaştere, Educaţia omului nou. Impulsul primei mişcări a unei singure piese, va fi blocat prin generalizarea cunoaşterii lui, prin ştiinţe speciale însuşite de fiecare om. Pe arena unei vieţi paşnice, „întunecate”, cu perspectivă, adică, fără „eroi” şi „istorii”, ar putea fi invitată din nou şi Femeia, inima pulsantă a celei mai sănătoase celule a societăţii umane, a familiei. S-o anunţăm! Anume, femeia modernă va putea explica copiilor săi raţionalitatea credinţei în naşterea Fiului lui Dumnezeu de către femeia vergină. Astăzi, ştiinţa modernă are acelaşi concept cu teologia în privinţa provenienţei acestei lumi. Ea a apărut din nimic. Aici, dogma religioasă şi axioma ştiinţifică se unesc într-un singur punct, Zero, Început, Nivel de realitate potenţializat, un Impuls motric divin dat cunoaşterii Omului în calitate de Impuls indicativ de continuitate, cale spre supravieţuire (materialism-0-idealism). Ştiinţele complementare (suplimentare) pot fi acceptate numai de două categorii de oameni. Prima categorie din cele două sunt copiii, cei, care încep primii ani de şcoală. A doua, îi prezintă pe oamenii aflaţi în stare de depresie şi stres (30 % din populaţie), cei dintre ei, care încă mai sunt capabili de a citi şi analiza nişte lucruri raţionale binare obişnuite, la nivel cu oamenii deştepţi antici, cei, care au descoperit cifrele, le-au descris, le-au co-legat cu spaţiul tridimensional şi au dat definiţie cifrei Zero. Copii în şcoli vor primi cheia cunoaşterii: A) trei concepţii noi: 1.Conceptul binar despre lume: Dualismul, în calitate de Lege universală, primă. 2.Conceptul trinitar în calitate de concept filozofic, Început al lumii (materialism-0-idealism, unde 0, este nivelul de realitate potenţializat). a) trei domenii de ştiinţe: 1-ştiinţele ordinare, 2-ştiinţele religioase şi 3-ştiinţele complementare. b) trei domenii ale cunoaşterii: epistemologia (teoria cunoaşterii ştiinţifice), gnoseologia (teoria fiziologică filozofică a cunoaşterii) şi trilectica (teoria ştiinţelor complementare, teoria cunoaşterii trinitare, ştiinţă axiomatică, induce-corector al cunoaşterii realităţii obiective). 3.Concepţia educaţiei omului nou, prin structurarea limbii de comunicare şi formarea gândirii spaţiale, trinitare. B) trei principii: 1. Corespondenţa celor zece cifre (originea sistemului de cont) spaţiului tridimensional în calitate de structură adecvată spaţiului (sistem integrat, conştientizat); 2. Însuşirea suportului binar al aparatul lexicologic (tema cuvintelor perechi, contradictorii şi complementare), în calitate de celulă vie, originară (cer şi pământ, faţă şi spate, pâine şi privelişti, soră şi frate, mamă şi fiu, etc.) 3. Însuşirea Legilor universale ale naturii: dualismul, contradicţia şi complementaritatea. Rezumat. Prin aceste trei principii se formulează „Principiul cunoaşterii integrate”. El, de asemenea, e dual: 1.Principiul cuvintelor (noţiunilor) duale (Tabel-Matrice a cuvintelor perechi aranjate în spaţiul lor natural trinitar) şi 2.Tetraforma raţiunii (Tabel-Matrice a fenomenelor naturale aranjate consecutiv, conform legilor naturii). Întrebarea principală, care ar promova Educaţia omului nou, e în recunoaşterea oficială a „Teoriei ştiinţelor complementare” şi organizarea cursurilor de calificare a profesorilor de toate rangurile. Aceasta, ar fi o revoluţie intelectuală a cunoştinţei, dacă „vârfurile” de sus, n-ar mai putea conduce pe vechi, iar „rădăcinile” de jos, ar cere introducerea ştiinţelor complementare în şcoli. Şi aici, e nevoie să apară eroi, pedagogi înnăscuţi, cei, care vor face primii paşi spre cunoaşterea de sine şi modificarea gândirii proprii. Anume, cărturarii moderni, oameni simpli, prin educaţia primei generaţii de oameni noi, vor putea salva omenirea. Dacă, mai este timp. În altă ordine de idei, „Teoria ştiinţelor complementare” va rămâne în rezervă, până când nivelul culturii cognitive şi intelectul intuitiv al omului modern se va dezvolta la mai multe persoane şi astfel, prin concurenţă, va creşte nivelul de conştiinţă al persoanelor de rang superior al învăţământul public şi al instituţiilor de Ştiinţe ale Educaţiei. Acele personalităţi noi, vor fi capabile de a conştientiza acest fenomen frumos pe care avem fericirea să-l cunoaştem pentru a-l retrăi ca popor unit, înalt civilizat. Revoluţia cunoştinţelor e individuală, la dorinţă, e o cunoaştere de sine însuşi făcută în condiţii paşnice, condiţii pe care încă le mai avem, în afară de una singură: Impulsul motric al gândirii raţionale, – cele trei principii ale cunoaşterii, încă, neînsuşite. De ce n-a fost dată până acum, această cheie a cunoştinţei, copiilor noştri? * * * Divizarea ştiinţei de religie a format omului civilizat o mentalitate ştiinţifică unilaterală. Ea, exclude din start religia ca ştiinţă fără a recunoaşte practica spirituală efectuată de religie, care în fapt, şi susţine viaţă laică la nivelul echilibrat. Cele două domenii ale cunoaşterii, ştiinţific şi religios, unul bazat pe practică şi teorie, altul pe ritual şi intuiţie, sunt studiate de „ştiinţa modernă”, ca două puteri mari dintre care una, ar trebuie să cedeze, să dispară. Oricum, religia întotdeauna a fost şi rămâne o ştiinţă socială, generală, bazată atât pe cunoştinţe practice de însuşire a unor cunoştinţe conservate de prooroci, cât şi pe cunoaşterea intuitivă, iraţională, proprie, zilnic obţinută prin ritual. Ea e activă, promovează mişcarea spirituală a umanităţii spre unitate paşnică, viaţa. De cunoaşterea intuitivă se foloseşte şi ştiinţa ordinară, dar, numai la nivelul demonstrat practic prin cunoştinţele concret formulate prin instrumentul lingvistic unilateral actual. Celelalte cunoştinţe intuitive, sunt excluse. Se declară insistent numai faptul, precum că ştiinţa ordinară nu este dogmatică. Ea, chipurile, se deosebeşte de religie prin faptul că nu are pretenţia de a fi în posesia adevărului absolut. Cauza se vede din proclamarea unui singur Postulat al Unităţii lumii. În aşa mod, fenomenul cunoaşterii „raţionale”, încastrează (încătuşează) mentalitatea umană într-o viaţă strict raţională în care încrederea e secundă faţă de natură şi umanitate, fiecare relaţie are elementul material controlat. Partea iraţională, credinţa în om, neoficial e exclusă. Acesta e un concept eronat, egocentric, declarat fără „pretenţii” de a fi în posesia adevărul integrat (ca şi în cel absolut), şi susţinut cu vehemenţă de ştiinţa „modernă”. Pe ce se bazează această „credinţă”? Oricum, dacă ar vrea, ştiinţa ordinară ar poate proclama Postulatul Integrităţii acestei lumi, postulat controversat Postulatului Unităţii despre lume şi astfel, introduce binaritatea naturii reale şi în conceptul explicativ al ştiinţelor sociale. Pretenţia de a fi în posesia adevărului integrat, ar putea aparţine simultan, şi ştiinţelor ordinare, şi ştiinţelor complementare. Ambele, sunt domenii de cunoaştere ştiinţifică, iar structurarea trinitară a axiomelor şi constantelor universale, numai, explică descoperirile ştiinţifice primite prin vis (de ex. „Sistemul periodic al elementelor”, de către savantul rus Mendeleev). Ştiinţele religioase, sunt ştiinţe despre intelectul intuitiv. „Pretenţiile” religiei la adevărul absolut, pot fi fundamentate şi ştiinţific. Astfel, termenul „ştiinţă” e un termen comun al tuturor metodelor de cunoaştere, fie ele practice ori teoretice, bazate pe logica instrumentului cunoaşterii noastre, limba de comunicare, ori, pe o contemplare în natură prin ritualul religios, senzitiv, adânc spiritual, manifestat individual, concret, dar, nesocializat. „Descoperirea” mare, pierdută la momentul instaurării fundamentului cunoaşterii, e în faptul că între teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) şi teoria generală a cunoaşterii (gnoseologia) întotdeauna s-a aflat un haos, un loc al axiomelor nearanjate, nestructurate. Odată cu creşterea nivelului infirmativ al umanităţii, ele s-au înmulţit, cer ordine, structură sincronizată cu realitatea obiectivă. Aprecierea dată se confirmă prin Criza conştiinţei şi Impasul social. Procedeul structurării cunoştinţelor ştiinţifice, are funcţia de a le developa, de a da dovadă ştiinţifică de existenţă a Anomaliei sociale, pentru a fi recunoscută oficial, declarativ. Noul domeniu de cunoaştere, ştiinţele complementare e un domeniu independent, conţine metoda ştiinţifică naturală, permite o practică ştiinţifică pedagogică în educaţia omului prin o religie nouă, practicată intens: credinţă în axiome prin „ritualul” ştiinţelor ordinare, obişnuite. Adică, practicarea ambelor teorii ale cunoaşterii ştiinţifice, „teoria cunoaşterii ştiinţifice”(formulări logice secunde) şi „teoria ştiinţelor complementare”(aprecieri axiomatice concrete, prime) contrapuse, dar numai complementar. Acest fenomen al naturii reale, se numeşte dualism. Anume, acest concept ne arată că contradicţiile sociale antagoniste au şansa de a diminua. Fiind duale după conţinutul lor (fizic şi ideologic), contradicţiile sociale se auto exclud şi se mişcă într-o direcţie creativă, lăsând loc numai cei dintre ele, care are conţinutul spiritual, al ideilor, şi astfel, se deschide o intrare extraordinară într-un domeniu nou de cunoştinţe, ştiinţele complementare. E un domeniu nou, lipsă, condiţie necesară pentru modificarea formelor de gândire ale omului. Rezumat: 1.Problema contradicţiei dintre aşa zisă „ştiinţă modernă” şi religie se află în fenomenul cunoaşterii divizat prin practică şi intuiţie, experiment şi ritual. Ambele părţi vor continua să se afle în contradicţie fizică şi izolaţie, până la acel moment, până când se va accepta axioma evidentă: prima lege a Universului: Dualismul. Şi aici, contradicţia nu dispare, dar capătă formula soluţiei, a treia Lege a universului, Complementaritatea. 2.Modificarea formelor de gândire vine prin „corectarea” limbajului folosit de către ştiinţele sociale. Limbile ştiinţelor ordinare (1), a ştiinţelor sociale(2) şi a religiilor (3) lumii, pot fi corelate între ele, dacă ar există acea dorinţă a omului contemporan de a trăi în sincronism cu realitatea obiectivă. Alegerea aparţine omului gânditor iar noutatea ştiinţifică şi originalitatea ei aparţine Conceptul Educaţiei omului nou şi noilor descoperiri care vin (care se vor naşte prin iminenţă) în Ştiinţa pedagogică, a Educaţiei şi Psihologiei. 3.Elaborarea programelor noi de învăţământ public necesită restructurarea formelor de expunere a teoriei cunoaşterii ştiinţifice, prin includerea teoriei ştiinţelor complementare în calitate de punct de reper, axiomă conştientizată la egal cu constantele universale, condiţie de excludere a antagonismului fizic, exprimat prin constanta prezenţă a sentimentului de frică (fie el conştientizat ori nu), o deprindere anomală de viaţă socială. Astfel, domeniul nou al cunoaşterii ştiinţifice, ştiinţele complementare, devine un sistem al cunoaşterii: a axiomelor ştiinţelor ordinare (1), a constantelor universale(2) şi a dogmelor religioase (3). Aşa, fenomenul cunoaşterii ştiinţifice devine generalizat (pentru orişicine) cu ajutorul aceluiaşi instrument de măsură, trinitatea, reflecţie a structurii spaţiului tridimensional. Prin dualism, unitatea şi generalul se unesc şi evidenţiază conceptul dat în calitate de celula vie a cunoaşterii: 1-dualism concret şi general, 2-contradicţie concretă (formată pe antagonismul fizic şi ideologic) şi generală echilibrată (creaţie, în limite de existenţă), 3-complementaritate concretă (nedorită şi neacceptată sau neconştientizată) şi complementaritate generală cunoscută în limitele ei naturale, ca dar de la natură. Centrul acestui concept al dualismului, un nivel de realitate pontenţializat, al treilea element inclus, îl reprezintă pe om, istoria lui de devenire, cunoaşterea lui generalizată, puterea lui exprimată ca Impus indicativ, voinţă personală, parte integrată a Impulsului motric divin, conştientizat intuitiv, acum şi raţional. Misticismul soluţiei în analiză se găseşte în construcţia limbii române, limbă care a permis evidenţierea alegoriilor biblice descrise prin structuri trinitare, reflecţii adecvate naturii reale (profeţiile se împlinesc). Aceste alegorii ne evidenţiază Legile Universale ale naturii reale, formulate şi de ştiinţa modernă, dar, numai la nivel practic, particular, îngust: teoria dualismului în filozofie, legea unităţii şi luptei contrariilor în sociologie, principiul complementarităţii în fizica cuantică. Visul savantului nostru, Ştefan Lupaşcu, de a uni ştiinţa ordinară cu filozofia se împlineşte. Logica generalizată, promovată de savant, se răspândeşte în toate ştiinţele ordinare (inclusiv cele sociale) şi cele ale religiilor lumii, ca o lumină vie, condiţie pentru o viaţă paşnică în comun a omului nou „îndumnezeit”. Noua Matrice de cunoştinţe trinitare, o reţea de cunoştinţe adecvate naturii reale, fiind plasată pe suprafaţa Matricei cunoştinţelor omului contemporan, o corectează, o supune vederii mentale, o armonizează în limitele admise de natură. Însemnătatea ştiinţifică a conceptului dat, despre educaţia omului nou, nu constă în faptul de a avea cunoştinţă (de ceva), de a fi informat; cunoaştere. Această dobândă nu poate fi privită din punct de vedere personal, ca opinie şi deci, clasificată prin păreri personale, alese, plăcute sau neplăcute. Axiomele nu se aleg, ci, numi, se constată. Însemnătatea acestui concept are caracter etic. Cititorul traduce această ştiinţă în viaţă, ca pe a sa proprie, personală, devine contemplat în ea, la egal cu natura, sau, se izolează de ea. Atunci, el dezvoltă singur conceptul educaţiei omului nou, va face mai bine, mai perfect sau deloc. El, va minţi pentru că activitatea acestui om, acum, e încă ascunsă. Se cere timp. Oricum, cândva, el va începe modificarea formelor sale de gândire pentru a se resemna. Alte opinii logice nu pot să existe (da-0-nu). Terţul este inclus, iar viaţa are prioritate. Calea spre fericire e mereu în construcţie. Victor Deleu, autor
Posted on: Sat, 17 Aug 2013 09:57:27 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015