Când a fost să moară Ştefan, Multă jale-a fost în ţară: Câte braţe-n deznădejde Către cer nu se-nălţară? Câte jertfe la altare, Câtă smirnă şi tămâie, Pentru ca viteazul Ştefan Viu şi teafăr să rămâie! Se părea că nici pământul Nu se-ndură să-l primească, Pe acel ce-a fost preavrednic Peste tot să-l stăpânească. Şi de groază şi durere S-a cutremurat pământul, Ca în ziua răstignirii Celui ce-a vestit cuvântul... Când a fost să moară Ştefan, Multă jale-a fost în ţară. Cine ar putea să spună Câte inimi sângerară? Iarnă grea ca niciodată Şi o foamete cumplită Se-abătură-n anul cela Peste ţara lui iubită. Însă nici pe patul morţii Nu putea s-o dea uitării Cela ce pe drept fusese Poreclit: Părinte-al Ţării... Lângă patul său chemându-i, Mângâie pe toţi sărmanii, Plâng şi îi sărută mâna Văduvele şi orfanii. Plâng şi-l binecuvântează, Şi se-ntorc pe la căminuri, Iar boierii zi şi noapte Stau la patul său de chinuri... Când a fost să moară Ştefan, Multă jale-a fost în ţară: Lângă patul său de chinuri Toţi boierii s-adunară. În ceardac cerând să-l ducă, A luat în mâini ocheana, Să mai cate încă-odată La Moldova lui, sărmana! Şi de ce-a văzut într-însa L-a cuprins întâi fiorul — În ocheana fermecată El citise viitorul! Veacuri negre, de urgie, Şi de lupte, şi de jale, S-arătară, într-o clipă, Fulgerând privirii sale... Vis e însă, ori aieve? Dinspre Olt, urcând, zăreşte Un vultur măreţ ce-ntinde Aripile — şi-adumbreşte Toată Ţara Muntenească Şi Moldova şi Ardealul... Vai! dar noapte şi mai oarbă Îşi aruncă-n urmă-i valul! Dintr-o dată, fără veste, Faţa iar i se-nsenină: Pâcla grea deschide iarăşi Gene-albastre de lumină. Pe câmpia dunăreană Vede oşti române-n zare; Mândru prinţ din ţări străine Merge-n fruntea lor călare... Cântece de biruinţă Cresc şi umplu tot văzduhul Ştefan-Vodă al Moldovei Ştefan-vodă-şi dete duhul!... Dar cu dangăt plin de jale Mii de clopote dau veste: ,,Ştefan-Vodă al Moldovei, Ştefan-Vodă nu mai este!" Tristă-i mănăstirea Putnei, Porţile deschise-aşteaptă Strălucit convoi ce vine Şi spre ele-ncet se-ndreaptă. Este Ştefan. Azi străbate Cel din urmă drum prin ţară, Dar pe unde trece-acuma, În măreaţa zi de vară, Plânge dealul, plânge valea, Plâng pădurile bătrâne, Şi norodu-n hohot plânge: ,,Cui ne laşi pe noi, stăpâne?" EPILOG Patru veacuri de durere Au trecut - şi-n noapte-adâncă Doarme Ştefan, dar şi astăzi Neamu-ntreg îl plânge încă. Şi-l vor plânge codrii veşnic Fremătând duios din ramuri, Cât vom fi-n cuprinsul nostru Tot iloţi ai altor neamuri! Jalnic apele l-or plânge; Şi zadarnic, multă vreme, Din adânc de văi pierdute, Triste buciume-or să-l cheme... Însă când suna-va ceasul De dreptate pentru ţară, Din mormântu-i va străbate Vârful sabiei de pară... Şi va fi războiul mare Între neamurile toate; Caii, în potop de sânge, Pân-la coame-or să înoate... Peste noi atunci pluti-va Duhul lui Ştefan cel Mare — Şi vom rumpe orice lanţuri, Vom sfărma orïce hotare! Versuri de la: versuri.ro/
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 19:28:48 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015