Când poezia te trage de mână Adi CRISTI „Fluturii din scris”, volumul de versuri semnat de Florentin Dumitrace şi apărut la editura Timpul în 2013, vede lumina tiparului într-o delicată haină grafică, sugestivă şi, în acelaşi timp, conformă cu spiritul poemelor care le îmbracă.Poetul nu se dezminte chiar şi numai pentru că nu mai are vârsta „marilor dezamăgiri”. El nu mai poate greşi, aşa cum nici tramvaiul nu mai poate merge pe lângă şine. Dacă, în primele volume de versuri, se mai putea distinge un oarecare tremur datorat, în primul rând „spaimei de a nu greşi” , de această dată atitudine poetului este una fermă, ce dovedeşte stăpânirea pe sine şi mai ales pe instrumentele poetului, folosite deja la dresarea zborului de fluturi după sensibilitatea şi respiraţia sa. Volumul este construit din două capitole: „Înflorirea palmelor” şi „Se-aprinde toamna”, capitole ce adună câte 89 de poeme, respectiv 31 de poeme. Acest tip de arhitectură, aparent dezechilibrată, îşi face cheie de boltă din tonul elegiac, prin care autorul îşi construieşte şi crucea răstignirii sale pe noua sa Golgota, care este Poezia. Trăirile devin astfel materia primă din care autorul îşi plămădeşte versurile cum alături de el ar sta olarul care, cu palmele afundate în lut, îşi lasă visele să-i modeleze sufletul, luând forma nu neapărat de vase, ulcele, străchini, cât mai ales de păsări, fluturi, frunze. „Gândul tomnatic se-dreaptă / aripi de păsări / spre neştiut, / o dată cu el / viaţa coboară / spre casa de lut „ - încearcă Florentin Dumitrache să-şi articuleze prezentarea prin această veritabilă ars poetica. Inspiraţia sa vine în afara izvorului nesecat al Naturii, a mediului înconjurător, a amintirilor de tot felul, a regăsirilor din memorie, din oglinda pe care autorul nu ezită să şi-o aşeze în faţa vieţii, făcând să renască întâmplările în care el, poetul, a fost prezent şi a ţinut minte din viaţă pentru „vremuri de restrişte”. Şi, acele vremuri de restrişte au sosit din momentul în care profesorul a închis catalogul şi a deschis caietul de dictando, în care au început să-i curgă poemele cum mai curge apa uitată deschisă la bucătărie. De atunci, Florentin Dumitrache a reuşit să se întâlnească cu sine mai mult decât a făcut-o în cei peste 70 de ani de viaţă pe care i-a rânduit în spatele cărţilor din bibliotecă, cu acea acribie a profesorului de limbă şi literatură română, mult mai atent la depistarea virgulei între subiect şi predicat decât în a observa cum o frunză căzătoare i-a acoperit ochiul stâng sau cum o aripă de fluture l-a ridicat peste noaptea strecurată în Lacul eminescian. Florentin Dumitrache a fost îndrăgit de poezie înainte ca el să o îndrăgească. „Nu a fost nici frig, nici soare / doar o boare în mişcare, / nu era nici dor, nici spin, / ci doar frunză de pelin, / nu era nici frag, nici mură, / ci doar un sărut pe gură / şi a fost atunci şi soare, / frig, arome dulci de floare, / clipă liniştită-n zbor Dragoste, dar şi mult dor.” ( Şi a fost atunci)Destinul poetic al acestui autor este, fără doar şi poate, aflat sub robia trăirii, a acelei trăiri autentice a cuvântului înălţat din zgura vieţii anonime . Obsedante intervin în poezie amintirile, timpul, gândul, „umbrele nopţii”, „păsări rotind spre înalt”, trăirile, „ploi albastre”, astfel încât poetul reuşeşte să contureze cu precizie două lumi, lumea Naturii, cu toate elementele sale de geografie fizică şi lumea interioară a gândurilor, spaimelor, a liniştii, dominată de scurgerea timpului scos, cel puţin iluzoriu, din sensibilitatea autorului. Florentin Dumitrache se salvează prin poezie nu doar fizic, cât mai ales spiritual, încercând să-şi provoace amintirile la raport, la acest inventar astral, pe care nu ezită să-l facă şi în acest volum de versuri, observându-se faptul că primele apariţii editoriale l-au încurajat într-atât încât „Fluturii din scris” reprezintă proba verităţii a faptului că Florentin Dumitrache, la rândul său, a luat poezia în serios.Astfel, avem în faţa noastră sau pe masa din faţa noastră, o carte de poezii care îl reclamă la toate curţile lumii pe acest poet delicat şi profund, atât cât viaţa i-a permis să fie, pentru atacuri directe asupra sensibilităţii fiecăruia dintre cei care au „organ la poezie”. Dacă poezie nu e, atunci ce-ar putea să fie aceasta: „Încerc să adun / tot timpul / care-mi curge uşor / prin palmele vieţii, / dar simt cum degetele / rare, trudite / mi-l scăpă printre ele, / rămânând în căuşul palmelor / doar resturi de timp (din revista de cultura CRONICA, Iasi, serie noua, Anul XLIX, nr.1623-1624, iulie-august 2013, p.12)
Posted on: Tue, 19 Nov 2013 08:01:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015