Către o religie a numărului. Noua paradigmă anticreştină. Biometria În 1901 Francis Galton, nepot şi discipol al lui Charles Darwin, primul care a folosit termenul “biometrie[3]” a dezvoltat şi teoria eugeniei, atît de nefericit aplicată de Hitler. Biometria are două ramuri: biostatistica şi comportamentul. Măsurătoarea se referă nu doar la dimensiunile aspectelor fizice ci şi la gradul de predictibilitate cu care acestea reacţionează faţă de anumiţi stimuli. Biometria este o aplicaţie a materialismului. Referindu-se numai la trup, consideră numai dimensiunea materială a persoanei, desconsiderând făţiş dimensiunea ei spirituală, lezând integritatea persoanei umane. Alte aplicaţii social-economice şi politice ale materialismului sînt comunismul, nazismul, capitalismul[4]. Numarul victimelor acestor aplicaţii este în continuă creştere şi nu poate fi efectul sau scopul filantropiei. Experienţa istorică dovedeşte că efectul oricărui tip de materialism este genocidul. Biometria foloseşte ideea de recunoaştere a unui obiect pe bază de comparare a similitudinilor dintre obiectul perceput şi percepţiile prealabile ale obiectului respectiv[5]. Mecanismul uman de percepţie este superior celui artificial, fiindcă înglobează şi foloseşte informaţii calitative, nu doar cantitative, calitatea fiind un criteriu de percepţie exclusiv sufletului. Fizica modernă demonstrează că materia nu poate fi percepută de către materie, ci de către ceva diferit de ea şi transcendent ei, anume spiritul. Dacă nu poate fi percepută, cu atât mai puţin va putea fi recunoscută. Procesele metafizice nu pot fi informatizate. Datele folosite actualmente în sistemele biometrice se referă la: chip, amprente digitale, iris, voce, geometria mîinii, semnătură, mers, apăsarea pe taste. Urmează introducerea de date referitoare la undele cerebrale, electrocardiograme, compoziţia sîngelui, impulsurile biologice lizibile în funcţionarea sistemului nervos, impulsurile afective lizibile în datele sau schimbările trupului, etc., pentru a obţine cât mai detaliate informaţii despre populaţia care trebuie controlată, extinzându-se astfel controlul nu doar la cel raportat la exteriorul persoanei ci şi la cel al structurii psihosomatice şi mentale a individului ale cărui date se transformă într-o replică informatizată a persoanei. Informaţia interioară a trupului uman, actualmente accesibilă doar individului, va deveni informaţie publică şi va suferi modificările aferente unui obiect public, nemaiaparţinând sieşi ci sistemului care dispune de administrarea informaţiilor. Ceea ce constituie interiorul, lăuntrul omului, nu este o sumă de date biochimice. Ceea ce NU se poate citi este conţinutul gîndului, felul şi intensitatea sentimentului, mişcările voinţei, starea spirituală şi duhovnicească. Acestea nu se pot citi decît de persoana care le trăieşte şi de Dumnezeu Care le vede pe toate. Orice efort al unui sistem de a citi taina persoanei este deşert. Natura probabilistică a sistemului biometric: de vreme ce sistemul are un procent de 0.1 falsă nerecunoaştere (adică nu recunoaşte un individ deşi acela există în sistem), se va genera o falsă nerecunoaştere la fiecare 1000 de utilizări. Acest 1 la 1000 este eroarea referitoare la indivizii existenţi în sistem. În cazul unei imposturi, se va genera tot o nerecunoaştere, care nu se va putea diferenţia de falsa nerecunoaştere, astfel creîndu-se două cazuri de nerecunoaşteri fără putinţă imediată a diferenţierii lor calitative, iar cel legitim să fie fals nerecunoscut de sistem, la fel cu răufăcătorul. “Alarmele false generate de falsele nerecunoaşteri inerente sistemului biometric pot consuma mari cantităţi de resurse în situaţii în care există foarte puţini răufăcători în cadrul populaţiei respective. Frecvenţa alarmelor false ar duce supraveghetorii la o atitudine laxă faţă de un pericol real, devenind ea însăşi un pericol. Toate sistemele de informaţie sînt vulnerabile în potenţial, dar cele biometrice necesită consideraţii speciale, din cauza recunoaşterii probabilistice şi a expunerii trăsăturilor biometrice faţă de răufăcătorii care le pot corupe, şterge sau copia, indiferent de eforturile de încriptare a datelor. Nevoia de siguranţă din partea celui ce foloseşte sistemul se face prin împovărarea utilizatorilor care trebuie să piardă mai mult timp interacţionînd cu sistemul şi făcînd faţă erorilor acestuia.” Când răufăcătorul eludează sistemul prin diferite metode, nu va fi prins decît cu mare greutate, căci dată fiind cantitatea uriaşă de informaţii prin care ar trebui să se efectueze căutarea, ea va fi un proces mult mai greu decât cel de astăzi. Este limpede din aceste argumente că introducerea sistemului biometric pe scară largă îmbunătăţeşte numai posibilităţile răufăcătorilor, în timp ce pe ale celor nevinovaţi le limitează. „Chiar dacă tehnologia şi sistemul în care este incorporată s-ar comporta precum sînt create, tot ar exista o inevitabilă incertitudine şi un risc de eroare. Sistemele de recunoaştere biometrică sînt inerent probabilistice, aşadar inerent failibile. Există numeroase surse de incertitudine şi variaţie în sistemele biometrice, incluzînd: • Variaţia caracteristicii persoanei. Caracteristicile biometrice şi informaţia captată poate fi afectată de schimbări în vîrstă, mediu, boală, stress, factori profesionali, schimbări în interfaţa umană faţă de sistem, şi aşa mai departe. Drept rezultat, fiecare interacţiune a individului cu sistemul va fi asociată cu o informaţie biometrică diferită • Senzorii • Captarea datelor şi algoritmii de recunoaştere • Integritatea datelor. Informaţia poate fi degradata prin manipulare sau transformare legitimă, dar şi coruptă, prin moduri nelegitime, proastă administrare sau compresie neadecvată, etc. Poate fi aplicată nepotrivit într-un context altul decît cel pentru care a fost creat, sau refolosire nepotrivită a informaţiei, de pildă cînd s-ar putea presupune incorect informaţia biometrică transferată automat unui sistem de o mai mare fidelitate creşte şi fidelitatea propriu-zisă a informaţiei transferate.” „Sistemul biometric necesită luarea de decizii într-un context de incertitudine atît din partea sistemului automat de recunoaştere, cît şi din partea interpreţilor umani ai acestor rezultate[6].” Judecarea validităţii acestor rezultate, mai ales cînd e vorba de milioane de cazuri simultane, şi avînd în vedere toate tipurile de variaţie a datelor şi a funcţionării lor în sau faţă de sistem va constitui o mare provocare, fiindcă pe lîngă incertitudinile inerente, care în mod firesc converg către o şi mai mare incertitudine, obligă organul care emite judecata acestei validităţi să folosească drept premiză şi motor, sentimentul de suspiciune şi teamă, atît faţă de subiecţii care îl utilizează cît şi a subiecţilor faţă de sistem, iar “obligativitatea participării în sistem ar hrăni un climat de neîncredere şi tulburare socială.” Introducerea unui astfel sistem de precauţie faţă de păstrarea legii, sistem care de fapt intensifică problema pe care doreşte să o rezolve, este o măsură cu totul disproporţionată faţă de frecvenţa cazurilor în care se calcă legea. Dacă este mai uşor să se înlocuiască o parolă care a fost furată, furtul identităţii prin scurgerea de informaţii biometrice are consecinţe foarte grave avînd în vedere că datele biometrice ale unei persoane nu se pot înlocui. Dacă un răufăcător fură identitatea cuiva, nici sistemul nici persoana care supraveghează sistemul nu pot desluşi aceasta în timp util. Cazuistica Statelor Unite arată situaţii în care unii, deşi vinovaţi de crima de care erau acuzaţi, au cîştigat în faţa Curţii Supreme pentru faptul că poliţia nu avusese un motiv bine întemeiat să-i suspecteze (încălcându-le prezumţia de nevinovăţie) şi să folosească informaţia lor biometrică audio sau video (astfel violându-le dreptul la intimitate). Dacă cei vinovaţi au dreptul să-şi protejeze intimitatea, cu atât mai mult cei nevinovaţi. Apoi, presupunînd că informaţiile dintr-un domeniu sînt accesate, chiar şi din greşeală, de către o instituţie din alt domeniu, se pot cauza nenumărate feluri de discriminare şi pierderi de drepturi. Prin uşurinţa cu care datele biometrice se pot accesa şi altera de la distanţă, se măreşte puterea operaţională a răufăcătorilor şi în mod logic se micşorează siguranţă socială. Întîlnind excepţii, flexibilitatea capacităţii umane de judecare şi rezolvare a unei situaţii este incomparabil mai mare decît aceea a unui sistem automat care, pus în situaţii excepţionale devine parţial sau integral inoperabil. Dar dacă un om obişnuit poate reacţiona corect faţă de o situaţie excepţională, ajutat fiind de mulţimea şi adîncimea percepţiei sale integrale şi unitare faţă de obiectul sau situaţia experiată, în situaţia semi-virtualizată în care sistemul impersonal şi ne-viu relaţionează cu persoane vii, administratorii virtuali sau umani datelor biometrice ar trebui să fie super-inteligenţi ca să înţeleagă, încorsetaţi de filtrul virtualităţii, gradul de variabilitate a datelor şi să poată judeca în mod corect schimbările emise de om şi receptate de sistem. Tipul de gîndire utilitarist şi mercantil al americanului sugerează cu un abia voalat entuziasm ideea creării unor noi locuri de muncă pentru aceşti supraveghetori, însă experienţa istorică şi politică a europeanului sesizează imediat pericolul creării unei noi clase sociale de supraveghetori, şi a unei noi împărţiri sociale, care nu poate fi aducătoare de pace nici în interiorul unei comunităţi mici, şi cu atît mai puţin nu pot menţine pacea între popoare. “Potenţialul de abuz de putere este o cauză de îngrijorare. Mulţi se tem de reaua folosire a tehnologiei de identificare biometrică de către autorităţi, iar dacă se doreşte eficientă, aceste temeri trebuie luate în serios. Unele sisteme biometrice sînt create să recunoască şi să urmărească indivizi fără ştirea lor, iar acest lucru deşi nu a fost folosit pe scară largă, ridică mari probleme.” Sistemul biometric este unul prin definiţie discriminatoriu, prin aceea că discriminează (face diferenţe) între trăsăturile fizice şi comportamentale ale diferitelor persoane. Ramura discriminatorie a facultăţii naturale mentale ar deveni, prin utilizarea globală a sistemului biometric, un tip de discriminare a facultăţii inteligenţei artificiale care exclude factorii superiori de analiză, anume duhul (spiritul), raţiunea, psihicul, afectele, preferîndu-le pe cele exclusiv biologice care sînt inferioare acestora, instaurîndu-se un sistem opus actualului sistem legislativ care minimizează discriminarea pe bază de factori inferiori şi o favorizează pe aceea pe bază de factori superiori. Astfel întregului sistem de justiţie îi sînt inversate principiile, valorile şi metodele. Odată devenit anacronic modul de raportare interumană bazată pe Raţiune (pe care se constituie acum Legea), ar fi inevitabil ca ceea ce nu se bazează pe Raţiune, se va baza pe iraţionalitate, adică pe asemănarea cu animalele inferioare omului într-un sistem mediat de maşină care nu numai că nu are nici raţiune nici iraţionalitate, ci este lipsită de viaţă. Din aceste considerente se conclude că sistemul prezintă pericolul dezumanizării persoanei şi al anarhiei sociale. “Desigur, industria biometrică nu ţine cont de aceste îngrijorări, însă pentru a cîştiga o mai largă acceptare, ar trebui totuşi să se acorde mai multă atenţie valorilor culturale ale comunităţilor.” Cu ce delicată grijă se afirmă una, se susţine alta şi cu cîtă deliberare se lasă să se înţeleagă că ambele sînt neadevărate. Opinia publică percepe sistemele biometrice ca fiind infailibile, cînd însăşi definiţia, principiile şi toate aspectele reale ale acestui sistem demonstrează contrariul. Din perspectiva mass-mediei ca aparat al propagandei embrionarului stat global, păstrarea tăcerii asigura că mitul infailibilităţii se va adînci pînă cînd chiar dacă pericolele s-ar prezenta cît se poate de argumentat şi de raţional, condiţionarea publică se va fi făcut atît de înrădăcinat încît nu va împiedica demersul industriei societăţii informaţionale să introducă sistemul de identificare şi urmărire biometrică în chip firesc, fără nici o opoziţie din partea populaţiei, ba chiar vor considera biometria ca un mod de apartenenţă socială, ignorând faptul că prin prisma biometriei societatea însăşi este desfiinţată ca organism viu. Tehnologia modernă şi a viitorului justifică presupunerea că există sau vor exista posibilităţi de a contraface informaţia biometrică prin clone, roboţi, holograme sau alte tipuri de inducţie audio/video. Pe lîngă această, informaţia biometrică nu este vreodată ştearsă din sistem, mai ales dacă este coroborată cu existenţa funcţională a unui microcip, şi atunci pericolul mutaţiei unei identităţi din planul real în planul virtual este mai mult decît evident şi nu se limitează doar la durata de viaţă biologică a omului. Chiar dacă s-ar crea o ramură a antropologiei care să studieze pe parcursul a multor decenii comportamentul oamenilor, dat fiind că oamenii se comportă diferit atît între ei, cît şi fiecare în parte, în fiecare situaţie în parte, nu s-ar putea niciodată determina o structură comportamentală care să reprezintă un model fix faţă de care să se raporteze orice comportament variabil, şi care să poată eticheta un om sau un tip de om ca fiind în mod inerent “bun” sau “rău” faţă de orice sistem. Omul este liber, alege liber, şi se comportă cu un foarte mare grad de variabilitate şi complexitate, putîndu-se raporta la o idee într-un mod pe dinăuntru şi în alt mod pe dinafară, sau simultan diferit faţă de percepţie, idee, concept, sistem, sine, lume, şi combinaţii ale acestora. Ideea că o maşină, un sistem sau o sumă de măsurători ale trupului să decidă dacă un om este bun sau rău este o degradare a concepţiei faţă de persoana umană fără precedent în istorie. “Curţile judecătoreşti de multe ori au adoptat ideea că aşteptarea pe care o are un individ faţă de intimitatea sa este în legătură cu ubicuitatea unui mijloc tehnic, lucru care implică aceea ca statutul legal al provocărilor tehnologice ale biometriei să fie afectate de faptul că sînt folosite de către toată lumea.” Standardizarea, normalizarea este criteriul omenesc al instituirii unei legi, care devine efect al extinderii unui anume comportament, aşadar o impunere a posteriori, pe când legea morală sădită în conştiinţa omului, în Scriptură, şi palid redată în Constituţiile de până acum ale ţărilor, este a priori, care regulează comportamentul şi nu doar care îl acceptă după ce acesta se exhibă. Noul sistem legislativ care s-ar cere pentru a susţine biometria ar trebui să fie antagonic sistemului legislativ bazat pe morală. Întrucât a-moralitatea nu ar necesita nici urmărire biometrică şi nici legislatură, sistemul legislativ ar ajunge în stăpânirea imoralităţii. “Eşecul folosirii sistemelor biometrice este cauzat de: lipsa de sensibilitate faţă de percepţia şi cerinţele utilizatorilor, prezumţia unei probleme care nu există, infrastructura inadecvată, folosirea nepotrivită a datelor biometrice acolo unde ar fi mai utilă aceea a altor tehnologii care ar rezolva mai bine problema, incompleta înţelegere a problemelor populaţiei. Tehnologiile biometrice trebuiesc calibrate mediului şi populaţiei în care se vor folosi. Prin urmare este obligatoriu pentru cei ce concep, creează şi dispun de sisteme biometrice să considere contextul cultural, social şi legal al acestora. Factorii sociali şi culturali care influenţează acceptarea participării populaţiei în sisteme biometrice variază de la încrederea în guvern şi angajatori, la puncte de vedere despre intimitate şi contact fizic, mergând până la implicare versus izolare socială. Pentru că sistemele biometrice depind de legăturile fizice cu indivizii şi pentru că sînt folosite pentru siguranţa naţională, poliţie sau servicii sociale, întreaga serie de probleme sociale trebuie mai înainte adresate.” Dat fiind că este vorba de un sistem de informaţii, acestea trebuie să presupună existenţa unei legături mai personale şi mai organice între emiţător (populaţia ale cărei informaţii sînt captate) şi receptor (sistemul care le captează şi administrează). Aşadar “dezbaterile publice, decizia populaţiei, crearea şi implementarea unui set de legi regulatorii faţă de sistemele biometrice, legi care să respecte demnitatea şi libertatea omului, cît şi, în sfîrşit, bună cooperare a comunităţilor vizate, sînt obligatorii.” Îndatoraţi a nu-şi jigni propria inteligenţă ascunzînd lucruri evidente, autorii textului nu se pronunţă clar împotriva sistemelor biometrice, ci învăluind prin meşteşugirile retorice tipice academiei americane, sugerează ca toate eforturile să se facă în vederea pregătirii guvernelor şi populaţiilor să accepte şi să se adapteze acestei idei, şi ca ele să lucreze către îmbunătăţirea operabilităţii sistemului, accentul întregii lucrări fiind pus pe acceptarea biometriei. Experienţa americană din ultimii 70 de ani în domeniul coruperii ştiinţei prin folosirea maliţioasă a cercetărilor le-a adus discursul de nivel înalt la un nivel foarte jos din punct de vedere etic şi al substanţei. Sugestii directe sînt desigur către crearea şi dezvoltarea unor noi domenii de cercetare şi aplicare a biometriei, sugestii conforme cu mentalitatea americană pentru care este întotdeauna mai important noul şi posibilitatea de cîştig material, decît valoarea omului şi sacralitatea creaţiei. Nefiind lipsiţi de o viziune unitară, nici de rafinament, americanii folosesc orice calitate a unui om, a unui lucru sau a unui sistem, pentru a explora în chip utilitarist obiectul interesului, pe cînd societăţile tradiţionale precum sunt cele din care s-a format UE, avînd lada de zestre a istoriei lor mai plină, privesc oripilate la ideea desacralizatoare a unui astfel de sistem, dar se văd nevoite să-şi biruiască reacţia şi să accepte birul impus de şahul financiar internaţional, cu aplicaţii în toate domeniile. Aşadar bătălia nu este numai pentru banii cîştigaţi de pe urma tuturor aplicaţiilor posibile ca efect al schimbării societăţii globale către biometrie, ci mai ales este vorba de o bătălie ideologică, între cele două filosofii ale Persoanei, între omul ca animal funcţional şi raportat la maşină, şi omul ca fiinţă creată de Dumnezeu şi raportată la El şi întru El raportată între indivizi. Cele două atitudini sînt antitetice şi exclusive. De aceea cine acceptă a fi de o parte a baricadei, nu poate fi şi de cealaltă. Iată că şi pe această cale se vădeşte adevărul Evangheliei care zice că “nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”: acela care primeşte să se numească pe sine parte a sistemului biometric fără Dumnezeu, nu este vrednic de Dumnezeu. În cazul statelor în care conducerea religioasă funcţionează împreună cu ramura politică, cum este şi cazul României, faptul că religia este protejată de stat reprezintă o disonanţă faţă de principiul eliberării de religie pe care se întemeiază legislaţia americană francmasonică[7]. În cinstirea de Dumnezeu a altor state, americanii văd un pericol faţă de valoarea lor de bază, care este de a exista fără raportare la Dumnezeu. Din punctul lor de vedere, orice ţară pentru care Dumnezeu este important este un inamic ideologic[8]. Astăzi se poate vorbi despre o religie a poftei sau apathiei, sau una a lipsei de sens, orice agregat conceptual putând fi propulsat, prin mecanisme de îndoctrinare de la subliminale la grosiere, către a fi perceput ca liant între om şi sistemul care i-l impune sau oferă, pe când adevărata religie este un sistem complet de răspunsuri la întrebările existenţiale ale omului care să dea acestuia cunoaşterea totalităţii fiinţei sale prin legătura cu Dumnezeu şi cu semenii. “Prin biometrie unii membri ai comunităţii ar putea fi lipsiţi de drepturile lor. De asemenea vor exista şi aceia care nu vor accepta să participe pe baza valorilor religioase, a normelor culturale, sau simpla aversiune faţă de proces. Credinţele religioase cu privire la trup, jurisdicţia faţă de caracteristici personale (de pildă baticul sau barba) sau contactul interpersonal (de pildă atingerea sau expunerea unor părţi ale trupului) fac din sistemul biometric o intruziune inacceptabilă. Obligativitatea sau încurajarea puternică a unui astfel de sistem ar putea submina autoritatea religioasă şi ar crea de facto o discriminare împotriva anumitor grupuri ai căror membri nu vor fi lăsaţi să circule liber, să lucreze sau să beneficieze de anumite servicii, fără să-şi violeze credinţele lor religioase. Cealaltă categorie de oameni care nu ar alege să participe sunt cei îngrijoraţi de reaua întrebuinţare sau compromiterea datelor sau a sistemului şi implicaţiile referitoare la intimitate şi la libertatea personală. […] Pentru că sistemul biometric recunoaşte trupul, aplicaţiile sale implică anumite noţiuni apusene faţă de individualitate şi identitate personală, anume că individul acţionează în interes propriu şi că are autonomie asupra acţiunilor sale. Totuşi în unele contexte non-apusene există vederi diferite despre superioritatea individului, şi pare să predomine o vedere mai colectivistă a identităţii. În aceste contexte autoritatea nu aparţine atât indivizilor şi nu se presupune că acţiunea este autonomă. În astfel de cazuri identitatea unui individ nu poate fi cu uşurinţă separată de cea a grupului mai larg din care acesta face parte.” În cazul românului, toate noţiunile antropologice vin din cugetarea creştin-ortodoxă, conform căreia omul este creat de Dumnezeu, identitatea şi trupul sînt sfinţite prin primirea şi lucrarea Botezului, toţi creştinii-ortodocşi formează trupul Bisericii iar Biserica este Trupul lui Hristos. Aşadar cel ce aparţine (comunităţii) Bisericii nu trebuie să-şi desacralizeze sau expună trupul şi nici să-şi redefinească identitatea raportat la vreun sistem creat. Lumea este doar locul şi contextul în care omul îşi desfăşoară activitatea de alegere liberă între bine şi rău, şi nicidecum originea sau scopul vieţii omului, căci acestea transcend lumea şi nu pot fi exclusiv raportate la ea. Deloc surprinzător pentru o producţie americană, zeci de pagini încurajează cercetarea din toate punctele de vedere şi abia apoi aplicarea sistemelor biometrice, întârzierea trebuind a fi folosită la soluţionarea problemelor de ordin tehnic, financiar, legal sau de acceptare din partea populaţiei, largi porţiuni opunându-se din considerente legale, etice, morale, culturale sau religioase. De asemenea se propune folosirea mai largă (de către organismele guvernamentale bineînţeles) a cît mai multor senzori audio şi video, mai fideli şi produşi la un cost mai mic, să se studieze capacitatea decizională umană, ca şi puterea sistemului de a sesiza un pericol, să se antreneze cadrele de supraveghere şi cele din aparatul de spionaj şi inteligenţă, şi aşa mai departe. Departe de a sublinia gravitatea problemelor de ordin legal, moral şi etic, raportul se concentrează pe posibilităţile de implementare a sistemului, cu orice preţ. Când argumentele sînt prezentate ca fiind mai puţin importante decât scopul textului, avem de-a face cu un text de propagandă. Interoperabilitatea sistemului biometric cu bazele de date ale ţărilor participante înseamnă o comună folosire a acestor date, care este acelaşi lucru cu anularea graniţelor, din punct de vedere informaţional. Ceea ce defineşte o persoană ca fiind unică, defineşte şi o ţară ca fiind unică; popoarele nu există prin convenţie, ci prin valori comune. Aneantizarea acestor diferenţe la nivel informaţional va crea climatul perfect pentru impunerea ecumenismului, adică erezia că orice ar crede cineva este la fel de neimportant pe cît este ceea ce crede altcineva. Caracteristica neschimbată până acum a neamului românesc este că credinţa este nu doar importantă, ci mai importantă decît orice altceva. Dorinţa organismelor europene şi internaţionale de aplicare a sistemului biometric, care ar duce la destrămarea celor mai importante valori naţionale, este în directă contradicţie cu dorinţa statului român de a exista şi aceea a neamului românesc de a trăi cu credinţă în Dumnezeu. Iar dacă România va decide renunţarea la valorile sale perene, atunci pe bună dreptate îşi merită dispariţia. Numele referă creatul la necreat: suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său. Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, aşadar reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Eidos (formă, idee, arhetip, paradigmă) – eidolon - sursa etimologică a cuvântului idol. Închinarea la idoli nu este venerarea a ce este necunoscut sau cunoscut, ci a orice este creat. Închinarea se cuvine numai Celui Necreat. Forma actuală a idolatrizării Numărului îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol al erei noastre, al căror scop era antimesianic. Din respectivul filigran de abstracţiuni nesfinte au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice, ghematrice, alchimice, magice şi oculte care astăzi se înmănunchează într-un fruct al “cunoaşterii” opuse Vieţii, devenind nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o putere spirituală care pătrunde omenirea din ce în ce mai adânc. Spre deosebire de tradiţia pitagoreică precreştină unde numărul era limbajul unui tip de contemplare naturală catafatic relativă la Dumnezeu, curentele esoterice postcreştine, deşi parazitează Creştinismul în acelaşi timp în care îl blasfemiază, şi deşi riturile lor folosesc aproape exclusiv puterea intrinsecă a numelui, au faţă de număr o atitudine iraţională şi idolatră de care Pithagora s-ar mâhni. I Ştiinţa Dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod[1]. Adevărul trebuie să activeze personal conştiinţa privitorului, ca din raţiunile celor văzute să se priceapă Armonia ca pecete a lucrării unei Persoane a Absolutului (impersonalul nu poate genera decât haos) pe care conştiinţa omenirii a numit-o întotdeauna Dumnezeu. Prin revelaţie de la El, aşa cum se primeşte orice cunoaştere adevărată, omul a înţeles cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Toată ştiinţa este dar al revelaţiei ca urmare al unei CONştiinţe curate. Conştiinţa este glasul divin din om, iar ştiinţa este cuvântul Aceluia. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic, ci toate funcţionau precum erau create: ÎMPREUNĂ. Nici fiinţa omului, nici Lumea în întregul ei organic şi anorganic, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu. Astăzi cei fărădelege au cumpărat pe cei fără de minte şi au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Ţinta “ştiinţei[2]” acesteia este să-i facă pe toţi să se închine la idolul număr prin care simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. autocreat, adică Dumnezeu, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, tip de energie a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. entropic (ne-legat[3] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman. Paradigma numărului-dumnezeu pare să fie nucleul în jurul căruia se “unesc” tot mai multe puteri ale lumii acesteia. Însă lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar face mai limpede faptul că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici forţă impersonală, ci dimpotrivă, prin împotrivirea sa faţă de Iubire, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Probabil că, încurajată de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că este în fiecare clipă învinsă de Numele şi de Crucea lui Hristos. Important e să nu uităm noi ai Cui sîntem, iar pe ea să o certe Domnul. Idolatria Numărului implică, aşadar: - afirmaţia că “lumea este autocreată”. Acest lucru este infirmat de orice observaţie a naturii exterioare sau interioare omului, căci tot ce are lege, are şi Legiuitor mai presus de ea. Dacă fiecare se consideră propriul creator şi propriul stăpân, se anulează legea, care se sprijină pe responsabilitatea personală în raport cu o valoare care gravitează pe cât permite buna funcţionare a conştiinţelor unui organism statal, raportat la o valoare fixă, absolută. Dacă Absolutul nu ar fi imprimat ontologic, de către sine, în conştiinţă, ar fi imposibil ca toţi oamenii să recunoască acelaşi absolut. - afirmaţia că “nu există Fiinţă supralumească, nici forţă a Aceleia care să lucreze dinafara şi din interiorul lumii, pentru a o mântui”. Această înfricoşătoare deznădejde purtând masca lucidităţii vrea să-l subjuge pe om vieţii pământeşti, ca el să nimicească în sine setea de Infinit şi de viaţa de dincolo, sădită în fiece suflet[4]. De disperarea că nu există mântuire şi nici viaţă după moarte se leagă toate eforturile de a prelungi viaţa trupească împotriva bioeticii (donări de organe, clonare, celule stem, încercări de modificare genetică umană), ca şi pretinsa libertate a avortului, în ideea că se face un “act de caritate faţă de lume, de mamă şi chiar faţă de copil!”. Tot de aici vine şi profunda lipsă de respect faţă de viaţă (eutanasie, sinucidere), faţă de suflet (nihilism), şi obsesia faţă de trup (perversiune, hedonism şi masochism). - acceptarea morţii ca stăpân suprem al lumii (orice sistem entropic având energie finită[5]) - afirmaţia că sufletul, însuşi organul de percepţie al Realităţii, nu există, prin aceea că modul actual (şi general acceptat ca normă) de percepţie senzorială este unicul posibil şi unică reprezentare a unicei realităţi care este materială (însă materia este ininteligibilă!) - afirmaţia că “orice entitate vie este validată exclusiv de apartenenţa la acest sistem de credinţă, iar ceea ce nu i se supune nu trebuie să mai existe”. Însă prin sinonimia care se face între dreptul la credinţă şi dreptul la viaţă, se afirmă involuntar şi un adevăr veşnic… Omul normal, netarat de această nebunie zis ştiinţifică, şi cu atât mai mult omul duhovnicesc, ştie că deşi atât spiritul cât şi materia conţin şi informaţie, Lumea nu este doar informaţie (prin urmare nu se pot informatiza toate, ca să se transleze perfect în virtual). Ea este şi taină. Toate ştiinţele, artele, religiile, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, care numeşte, şi al cărei apex de abstracţiune nu este numărul ci tăcerea uimită, care este culmea cuvântului. Sunetul muzical se poate măsura în Hertzi sau în decibeli, sau chiar timbrul se poate decela în proporţia armonicelor din care e compus, însă ceea ce el exprimă, ceea ce ESTE el, nu se poate măsura. Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta. Identitatea este măsura omului în raport cu Dumnezeu, cu sine, şi cu lumea. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se identifică numai prin număr şi prin maşină, nu înseamnă că se închină la număr şi la maşină? Dacă omul modern vrea ca maşina “maimuţei care s-a trezit chiar acum” „să decreteze scârţ metafizic” ca să ţină un “jurnal al fiarei”[6], îl poate oare opri vreuna din miile de mărturii că tot cel ce se închină la idoli va pieri? Sclavii propriilor minciuni vor ca toţi să fie sclavi acelei minciuni; oamenii liberi întru adevăr vor ca toţi să fie liberi întru adevăr: lupta şi despărţirea aceasta este cu atât mai clară cu cât Adevărul Însuşi S-a întrupat în lume. Sclavul cu puterea distrugerii trupului, omul liber cu puterea dătătoare de viaţă a cunoaşterii adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere. Starea conştiinţei îl arată pe om sclav sau liber. Iar conştiinţa nu poate fi citită decât de Dumnezeu. Pecetea veşniciei sufletului este liber aleasă de suflet, în taina pe care numai Dumnezeu i-o citeşte, i-o judecă şi i-o dăruieşte, după dorinţa cea mai adevărată şi mai ascunsă a inimii. Numele exprimă pentru creştin: - raţiunea de a fi a omului primordial : Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a numit Adam. Apoi l-a pus să numească toate cele create de Dumnezeu pe pământ. - puterea chemării Numelui lui Dumnezeu, început în zilele lui Enoh, (fiul lui Seth, fiul lui Adam), şi încununat în zilele lui Noe cu un legământ cu privire la trupuri, apoi în zilele lui Avraam cu un legământ cu privire la suflet şi trup, şi în zilele Domnului Iisus Hristos cu primirea unui legământ cu privire la duh-suflet-trup) cu care Dumnezeu redeschide calea către El celor ce cred - raţiunea de a fi a omului înnoit : prin Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea Domnului Iisus Hristos, şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omul a fost adus nu doar la vrednicia dintâi, ci la una şi mai măreaţă, primind nu numai mântuirea (părtăşia cu Dumnezeu), ci şi puterea de a fi îndumnezeit prin har[7]. - puterea numelui primit prin Botez exprimă crezul prin care omul primeşte mântuirea - puterea chemării Numelui lui Dumnezeu exprimă modul de a fi îndumnezeit prin har Eliminând din definiţia unui cuvânt raţiunea-de-a-fi a aceluia, şi din definiţia unui individ însăşi logosul, chip al Logosului-Dumnezeu, şi eliminând din conştiinţa socială recunoaşterea că rolul de creare, providenţă şi judecată aparţin numai Lui, ideologia Numărului, cu aplicaţia sa biometrică, este un sistem anti-Logos, anti-Hristos. Numai Scriptura poate reîmprospăta înţelegerea creştinului asupra firescului său mod de a fi: AŞTEPTAREA clipei în care se va întâlni cu Dumnezeu: fie la Judecata de după moartea omului, fie la Venirea Sa precedată de venirea antihristului, fie în fiecare clipă, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin iubire, prin puterea Celui Adevărat care Se dă pe Sine, prin Botez, ca Nume tainic şi nebiruit, Care va să vie cu slavă, să judece vii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. II Căderea Încă din copilărie îşi pune omul întrebarea: “cine sunt?” Este un instinct metafizic. Niciodată nu auzim vreun copil întrebându-se “ce sunt”, deşi puterea de a conceptualiza şi discerne vine mult mai târziu decât întrebarea însăşi. A şti despre sine diferenţa dintre Persoană şi Obiect este proprie până şi pruncilor. Deşi formarea eului prin conştientizarea non-eului determină, din pruncie, o nobleţe inerentă firescului, fiindcă omul este încununare a sublimului, vedem că ritul individuării săvârşit de o conştiinţă scindată de Dumnezeu construieşte nefiresc fiecare gest, cuvânt, atitudine, timbrul vocii, mersul, expresia feţei, privirea, mâinile. Ceea ce distinge o persoană de alta nu este dimensiunea sau proporţiile trupului, şi nici trăsăturile sufleteşti, care sunt în permanentă mişcare către desăvârşire sau nedesăvârşire, ci acele trăsături care imprimă trupului alegerea sufletească spre cele de Sus sau spre cele de dedesubt şi sunt manifestarea în planul acestei lumi de mijloc între cer şi adânc al unei stăpâniri de dincolo de ea. Poate de aceea sistemul biometric intenţionează să măsoare chiar aceste trăsături, dovadă a nefirescului stăpânitor. Tot la prunci vedem o anume evlavie, o sfială, o cuvioşie înnăscută şi trăită cu toată fiinţa, o minunare, o bucurie smerită, o duioşie, o dragoste nefăţarnică, o instinctivă atracţie către Bine, Frumos şi Adevărat şi respingere faţă de rău, urât şi fals, şi pe toate acestea le numim curăţie a sufletului. Puterea de discernământ depinde de aceasta. Dacă la adulţi este un lucru rar, ce oare schimbă starea omului din frumuseţea cea dintâi şi îi îmbătrâneşte inima? ÎNDOIALA. Mult asemănătoare copilăriei omului este şi copilăria lumii. Şi cele înţelese la început prin închipuiri şi umbre, vârsta bărbăţiei desluşeşte cele ce sunt şi vesteşte cele ce se vor da lămurit la vârsta întregii înţelepciuni, a trecerii prin focul judecăţii conştiinţei străbătute de fulgerul atoatevăzător al Dumnezeirii. Angoasa era, înainte de Hristos, starea tuturor oamenilor care se îndeletniceau cu cugetarea şi cu contemplaţia mistică, iar după Hristos este starea tuturor celor ce nu cred în El. Conştiinţa unei permanente asimptote frustrează spiritul, conştiinţă care prin credinţa în Hristos primeşte Pacea: ce era de neatins, Absolutul, vine Însuşi şi Se uneşte cu duhul omului. Numai credinţa în revelaţia lui Dumnezeu despre Sine, Ortodoxia, înţelege că omul este menit Împărăţiei lui Dumnezeu, cea care dă răspunsurile desăvârşite şi adevărate tuturor doririlor şi întrebărilor unui suflet. III Credinţa a toată lumea Tainele îi sunt omului dăruite prin semne, vise, proorocii, vedenii, prefigurări: întotdeauna prin chipuri ale puterii cuvântătoare şi niciodată prin structuri care să abstragă înţelesul, precum se întâmplă în cazul nălucirilor gnostice[8]. Cunoaşterile sunt arătate mai palid prin intuiţia din inimile simţitoare, apoi mai limpede prin conştiinţele lucrătoare şi treze, mai puternic prin mijlocirea îngerilor buni, şi mai puternic prin încredinţare dumnezeiască. Şi pentru că Iubitorul de oameni Dumnezeu nu lasă fără călăuzire nici pe cei ce n-o cer precum nici pe hulitorii Luminii nu-i lasă fără lumina Soarelui, toate popoarele au primit într-un fel sau altul înştiinţare escatologică. Fiecare credinţă închipuie un dumnezeu, iar după măsura acelei închipuiri este şi intenţia vieţuirii celui ce crede. Dumnezeul orientalilor este neantul, deci viaţa şi-o dăruiesc dorind topirea în neant, anihilându-şi cu meticulozitate pe rând toate puterile sufleteşti, până la suprimarea totală a conştiinţei, a cărei ultimă licărire, ca un strigăt al Luminii care piere întru ei, o numesc nirvana. Dumnezeul musulmanilor este un creator care nu atinge creaţia sa! şi nici nu poate fi atins. Din porunca dumnezeului lor care se vrea permanent implorat să facă ce spune că niciodată nu va face, musulmanii se supun unei frustrări eşalonate în strigăte numite de ei rugăciuni, şi unei mânii mai mult sau mai puţin ascunse care se vrea răzbunată în această lume în care dorinţa şi putinţa sunt pentru ei antagonice[9]. Dumnezeul artiştilor este ceea ce ia în posesie vasul fiinţei lor, fie Duhul, fie duhurile. Dumnezeul oamenilor de ştiinţă este ceea ce poate fi măsurat, adică lumea, iar Dumnezeu nu poate fi măsurat, El fiind Cel ce măsoară, căci Singur El este Cel ce a creat ceea ce este de măsurat. Dumnezeul esoteriştilor este elucubraţia ce şi-o îngăduie sau o invocă după atingerea revelaţiei. Dumnezeul ocultiştilor este laşitatea perversă a răzvrătirii faţă de un adevăr cunoscut. Dumnezeul qabbaliştilor este extazul plafonat al contemplării lucrărilor energiilor necreate fără a dori Cauza lor evidentă. Dumnezeul ateilor este negaţia. Dumnezeul agnosticilor este lenea. Dumnezeul catolicilor este viaţa pământească. Dumnezeul sectanţilor este un Hristos fără Cruce, fără Putere, fără Sfinţi, fără Maică, fără frumuseţe, fără omenitate sau fără dumnezeire, fără voinţă sau fără lucrare, fără deplinătate, fără strălucire, fără Împărăţie, fără Biserică, fără Taine şi bineînţeles, fără putere de mântuire, căci limpede Însuşi Domnul a spus că cine nu-şi ia crucea nu este vrednic de El; cine nu crede Lui, Apostolilor, Sfinţilor, Proorocilor, nu crede Tatălui; şi cine nu mănâncă Trupul Lui şi nu bea Sângele Lui, nu are viaţă în sine însuşi[10]. Dumnezeul vrăjitorilor este întunericul, partea cea de-a stânga şi adâncul în care sălăşluieşte potrivnicul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul Papei este însuşi potrivnicul, care a vrut o singură dată demult a se face pe sine deopotrivă cu Dumnezeu, îndrăzneală pe care Papa o săvârşeşte în fiecare zi. Dumnezeul Chaldeilor este înţelepciunea sădită în lucruri, iar Dumnezeul panteiştilor înseşi lucrurile. Dumnezeul toltecilor este puterea sufletului de a transcende materia, cel al aztecilor puterea sufletului de a pătrunde prin materie. Dumnezeul altora este timpul, piatra, lemnul, pământul, cerul, stelele, cunoscutul, necunoscutul sau ceea ce este cu neputinţă de cunoscut, armonia, proporţia, numărul, forma, litera, voinţa, pofta, gândul, visul, ordinea, haosul, legea, omul, animalele, apa, văzduhul, focul, dracii, patima, obiectul patimii, lipsa obiectului patimii, sinele, golirea de sine, uitarea, odrasla, odrăslirea, uscăciunea sau uscarea, şi câte toate. Însă toate au la rândul lor o cauză, iar ceea ce are cauză nu poate fi Dumnezeu. Aşadar nu toţi oamenii cinstesc acelaşi dumnezeu, întâi pentru că aceia care cred în lucrurile create, fie văzute, fie nevăzute, se închină la idoli, al doilea pentru că aceia care cred în mai mulţi dumnezei nu cred de fapt în nici unul, iar al treilea pentru că aceia care cred într-un singur Dumnezeu se împart şi ei în cei ce-L cunosc dar Îl neagă (iudeii), cei ce nu-L cunosc, dar Îl afirmă (musulmanii shiiţi prin învăţătura despre al treisprezecelea imam şi venirea lui Isa -Iisus- Judecătorul lumii) şi cei ce-L cunosc dar Îl răstălmăcesc (heterodocşii, care nesocotesc cuvintele Lui). Rămân aşadar cei ce-L cunosc – credincioşii din Biserica Lui Ortodoxă, şi cei ce nu numai că-L cunosc dar Îl şi iubesc – Sfinţii. Între cei ce se află în neadevăr despre Dumnezeu nu poate fi unire, fiindcă cele ale minciunii sunt ale satanei care nu uneşte, ci dezbină, iar între cei ce se află în adevăr despre Dumnezeu există unire nedespărţită, fiindcă cele adevărate sunt ale lui Dumnezeu-Adevărul Care uneşte prin simpla prezenţă. Iar, în sfârşit, între cei ce se află în neadevăr (fie orişicât de puţin), şi cei ce întru Adevăr (Care este întotdeauna întreg, nu despărţit, Care Se împărtăşeşte dar nu se împarte), nu poate fi unire, fiindcă Adevărul şi neadevărul sunt pururea contrare şi despărţite. Prin urmare Biserica este UNA, şi este una cu Cel Unul, iar cei ce nu sunt în ea nu se pot uni prin însăşi acest fapt. Religia către care Dumnezeu conduce viaţa duhovnicească a omenirii este, precum este scris, Creştinismul. Dintre creştini, cei leneşi la minte şi nelucrători cu duhul se supun speculaţiei celor de rea-credinţă care, folosindu-se de această proorocie, schimbă conceptul de ‘ecumenic’ (a toată lumea), în acela de ‘ecumenist’, care nu înseamnă ceva per se. Împotrivitorul care cu sârg sădeşte neghină chiar în sânul Bisericii prin cei slabi în credinţă, a inspirat minţilor neevlavioase să conceapă şi să desfăşoare prin ecumenism o magie semantică. Otrăvurile ei fac în aşa fel ca, pentru modul conştiinţei robit vremelniciei, puterii cuvântătoare îi este deturnată lucrarea de pătrundere a noimei/rostului/sensului/raţiunii-de-a-fi a unui cuvânt, către sinonimia cu puterea desfiinţatoare, prin imprimarea în conştiinţă a inversului noimei/rostului/sensului/raţiunii-de-a-fi a acelui cuvânt, şi ca unind acest înţeles răsturnat cu puterea credinţei, de a absolutiza această perversitate. Astfel nu doar unul sau altul din înţelesurile asociate unui obiect, sau revelate despre sistemul creat, îi sunt mutilate, ci însăşi puterea sufletului de a cunoaşte este forţată prin metode magice să creadă că NU POATE cunoaşte, că nu trebuie să-şi dorească mai mult decât culegerea de date senzoriale şi folosirea lor spre bunăstarea materială, şi în acelaşi timp în care îi este exaltată părerea de sine prin inocularea de false cunoaşteri, îi sunt distruse resorturile de a aspira la cunoaşterile adevărate, deci este vorba de erezie, adică o mutaţie a spiritului uman care o afectează veşnic. Există două curente spirituale mondiale care se suprapun în vremurile noastre. Una este Ecumenismul, o pojghiţă politică prin care cei căldicei în toate pot fi cu uşurinţă transformaţi în cozi de topor, ‘dogma’ ecumenistă fiind aceea că “nu contează nici dacă crezi, şi nici ce crezi, contează doar să spui că nu contează”; ori, o religie fără credinţă nu este religie, ci ideologie. Cealaltă este Magia anticreştină, curent care de fapt se injectează în măduva conştiinţei lumii prin trei ramuri: - ofensiva semantică (explicată pe scurt mai sus) manipulatoare a puterii raţiunii. Aceasta durează de la căderea lui Adam când şarpele a dat o definiţie mincinoasă ideii de “viaţă”, şi până astăzi când toate definiţiile propuse pentru uz global sunt mincinoase. Eclectismul, goana după psihisme şi gnoze uşor de obţinut, plăgile new-age de toate culorile fac prin iraţionalitatea lor pretins mistică[11] un mediu lipsit de discernământ perfect pentru răspândirea minciunii şi considerarea ei drept normă. - războiul psihotronic, care manipulează puterea Poftei. Aceasta stare de fapt se observă cel mai evident în starea sufletească cataleptică a tineretului emo sau în cea anarhică a unei frustrări generale şi nenumite care stăpâneşte toată generaţia anilor 80. Lipsa de “chef”, de direcţie, de sens al vieţii, nu sunt rodul unei educaţii atee (vom vedea noi rodul unei asemenea educaţii în copiii de astăzi, pe care îi educăm să fie fiare şi nu oameni), ci sunt doar efectul unei desfrânări din toate punctele de vedere care a cuprins lumea după al doilea război mondial, în vremea experimentelor care au clădit un zid de uitare a firescului şi de sete pentru un mereu nou nefiresc.
Posted on: Sat, 16 Nov 2013 22:53:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015