Dorul ca Sete/ Prof Dumitru Staniloae Dorul e simțirea acută a absenței acelora din orizontul tău, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alții. În dor se trăiește, o prezență sui-generis a celor absenți; se trăiește durerea absenței lor. Absența lor e un chin, pentru că nu e o absență totală, nu e o uitare. În dor omul e singur sau fără cel dorit, și în acelați timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de față în carne si oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce și ține în cel stapanit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent si dorit. Dorul e trimis de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din ființa celui ce dorește la cel dorit. Dorul se ivește pe neașteptate, vine năpraznic si fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, intre cei ce se iubesc, ca gândul. Uneori dorul vine subțirel, de nici nu bagi de seamă. Dorul are uneori o violență care dă celui ajuns de el sentimentul că se sfârșește sub forța lui. Nici un gând nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui. Dorul e foc ce arde inima, e boala care îngălbenește pe cel în care se așează și-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc in loc, nu-i mai dă odihna, nu-l lasă să lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândește la cel dorit. Dorul e ca un șarpe, ca un câine. Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinți, de frați, de sat, de peisajul satului, de țară. Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la ființa iubita, dar depărtată; nu e numai simțirea unei necesități de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanței si trebuinței de ea. Ci in dor e prezența într-un fel propriu si într-un grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta. În dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităților și frumuseților persoanei dorite, tocmai pentru că aceasta pătrundere e înaripată de duioșie. Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaștere la esența cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absența cuiva. El nu cunoaște afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuși, si nici pe sine însuși nu se cunoaște afectiv, deci nu se arc deschis in ceea ce este mai adanc și mai uman in el. Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferentă dacă se satisface cu o femeie sau alta. El duce o existenta introvertită. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se oprește la un zid chiar in ființa proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubește. Este cu intelegerea adâncă in acela, dar, în același timp, în dor se cunoaște omul pe sine însuși, cum nu se cunoaște în afara dorului. Dorul este înfățisat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracție de la distanța asupra celui ce-l dorește. Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o dorește și îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce dorește nu se mulțumeste cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenție importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristețe, pentru că nu mai vede decat pe cel ce e totuși la distanță și care sigur ar putea da lumină celor din jurul său. Cel ce dorește se depășește pe sine, dar se cunoaște într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale. Desigur, și iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, ea nu vede în ființa iubită numai trupul său, cel puțin la început, e străină de pasiunea carnală. În fața dorului se deschid dimensiunile indefinite și indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite. Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul înseamna o acută simțire a insuficienței sau a imposibilității vieții în singurătate. Dorul e o tensiune a ființei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potențată față de forța atractivă a altei persoane, față de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheață a singurătații. În dor te descoperi fără să te realizezi. În el astepți prezența persoanei dorite ca să te realizezi. Prin dor vine până la tine, de la distanță, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune. Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăiești necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezența persoanei dorite lângă tine. Simți necesitatea să ai caldura ei lângă tine și nu numai de la distanță, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul și cu simțirea lângă persoana iubită. Dar, în același timp, în dor manifești trebuința ca să te duci în carne si oase la ea si ea să vină la tine în carne si oase. Dorul e un intermezzo,nu o stare definitivă. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiată prin unirea deplină, nici stingerea lui si împacarea cu eterna despărțire. Sigur că sunt și doruri care se sting, și cei ce se doresc își găsesc, după o vreme, alți parteneri în iubire. Dar aceasta se întamplă numai în cazul unei iubiri care nu s-a consolidat prin rădăcini adânci. Omul occidental nu are un cuvânt pentru trăirea acestei legături care persistă atât de puternic, chiar când partenerii sunt la distanță. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său, nu realizează comuniunea adâncă pe care o traiește poporul român. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci și cu cei iubiți, chiar dacă sunt la distanță. Nu știm dacă omul poate realiza o singurătate absolută, căci o astfel de singurătate e semnul lipsei oricărei iubiri în trecut și în prezent, într-o astfel de singurătate i se impune unui individ în mod acut și persistent întrebarea: La ce mai trăiesc eu și care este rostul existenței mele? În orizontul acestei singurătăți absolute se trăiește ceea ce se cheamă urâtul, golul îngrozitor. Este o singurătate care înspăimântă într-un mod indescriptibil. Parcă totul sare la tine. Chinul urâtului nu poate fi suportat multă vreme. Desigur, ne gândim la un grad intens al urâtului. Căci el are diferite grade. E foarte semnificativ faptul că urâtul, în înțelesul de singurătate fără nici o lumină, e exprimat prin același cuvânt care indică contrarul frumosului, al omului frumos. Boala urâtului e gravă, mai ales că nu e un dor care-ți umple sufletul de chipul persoanei dorite. Dorul e un remediu împotriva urâtului, pentru că întreține o nădejde. Singurătatea, e un urât chinuitor când nu e luminată de nici o speranță, de nici un dor.
Posted on: Mon, 04 Nov 2013 16:38:35 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015