Gata, momentul de lectură... Am întârziat la întâlnirea cu voi? Aşteptaţi clipa de lectură de carte românească şi eu nu mai mă iţeam cu postarea? Iote, cum ar zice o vecină de-a mea, de la ţară, că am apărut. Cineva mi-a trimis un mail şi mi-a spus că fragmentele din romanele scrise de mine, pe care le postez pe fb, sunt foarte, foarte bune, dar sunt prea, prea lungi. Nu are vreme, şi nici răbdare, să citească atât de mult. Mai ales că, ce să vezi, nu sunt nici poze strecurate prin text. Am şi eu scăpările mele... Tânara generaţie, mai că am concluzionat eu, maliţioasă, dar şi dezamăgită. Unde or fi fiind vremurile când lumea devora, de-a dreptul, din scoarţă în scoarţă, o carte? Citeam oricum, citeam oriunde, citeam oricât, citeam... Când nu-mi mai ajungea ziua, citeam noaptea, la lumina lumânării ori a lanternei, căci părinţii, după observaţii, după certuri, după reproşuri - "mai dă-le-ncolo de cărţi, că nu te faci scriitoare!" - întrerupeau curentul electric de la contoar. Aşa că, am mai scurtat niţel fragmentul din romanul "Rug pe rugă", pe care îl postez acuma. Andreea, draga mea, e mai bine aşa? Trebuie şi mai scurt? Să-mi zici cu vorbe, ca să ştiu... Sunt şi alte păreri? Parcă e bătut în cuie aci. Parcă e lipit de scaun. Parcă aici i s-a centrat, dintr-o dată, toată viaţa. Tot rostul. Toată existenţa. Ce de mistere, ce de tenebre, ce de nebuloase. Şi câtă linişte şi cât farmec degaja fata aia... N-ajungi niciodată să cunoşti oamenii. Te înşeli de atât de multe ori în privinţa lor. O să caute mâine toate plicurile alea mari, format A4 care au venit la concurs, înainte de septembrie, anul trecut. O să găsească răspuns la întrebarea de mai sus. O să vadă care a fost... cine ştie, chiar intriga întregii poveşti. Poate că, într-adevăr, fata aia picase acolo fără să ştie nimic despre concurs şi despre lucrări. Altcineva a aruncase în pelteaua asta. Doamne, cineva, fără să ştie – sau poate ştia! – a omorât-o cu bună ştiinţă, trimiţând-o la Ploieşti! Andreescu e blocat de aşa revelaţie. Dar de ce naiba a trimis persoana aia două manuscrise, frate? DE CE DOUĂ? Nu s-a întrebat niciodată asta. E, poate, şi el vinovat de nenorocire. A intrat în jocul cerut, impus de cel care trimisese cele două fragmente de lucrare şi a spus la telefon ce fusese rugat, că se numeşte... cum se numeşte şi că o aşteaptă pe Cristina Dragu în ziua cutare, la ora cutare, la hotelul cutare. Nimic, aşa e, despre concurs şi premiu şi lucrări. Precizase, voalat, că poate să vină şi însoţită de cine vrea ea. Ca să fie în ton cu ceilalţi participanţi, să nu fie singură... Căci aşa era protocolul, să fie fiecare concurent însoţit de cineva. Atunci se amuzase, acum e îngrozit. Numai să fi făcut fata aia de la poliţie bine traducerea asta, că nu-i vine altfel să mai zică. Să nu fi scris anapoda şi el acuma să ia de bun ce-a bălmejit ea în dosarul ăsta. Ce chestie! Fata cu ochi măslinii nu ştia nimic despre concurs, dar a rămas de dragul celui pe care îl iubise toată viaţa ca o nebună. Prezent şi el acolo, în grupul ăla de scriitori şi concurenţi din faţa hotelului. Şoc, şoc, şoc pe ei amândoi când s-au văzut, tăcere totală şi el, organizatorul evenimentului, picase ca musca în lapte, prezentându-l pe Andy, văr bun după tată, ca fiind soţul ei. Nici nu ştie ce e mai important în tot ce apucase să citească până acum. Că ea venise la moarte dintr-o întâmplare – sau poate nu – că Andy nu era soţul ei, deci nici tatăl copiilor, că prezenţa Piezei Rele – auzi, Piaza Rea l-au numit pe bărbatul iubit, care s-a jucat de patru ori şi se preconiza că se joacă şi a cincea cu ea – a influenţat-o să rămână. Cine e Ceasul Rău-Pisica Neagră sau Piaza Rea? Şi de ce i-a spus Andy în felul ăsta? Ce făcuse el, Piaza Rea, în cele patru dăţi de întâlnire cu fata cu ochi măslinii, de şi-a căpătat porecla asta? N-o iubise, spune ea în atâtea rânduri. Dar... Ce prost! Ce idiot! Ce dobitoc! Cum să nu iubeşti o asemenea femeie? Dar doar n-o iubise? Mai făcuse şi altceva? Cum îşi bătuse joc de ea? Ce poveste cu cântece pe la streşini ascund ei doi? Piaza Rea e tatăl copiilor? Al unuia, măcar? Cine naiba e Piaza Rea? Doamne, cum sună porecla asta! Se întâlniseră de patru ori înainte şi a cincea la concurs. Şi de aici, aşa o dragoste pe viaţă din partea ei? Avea dreptate poliţista că citeşti paginile astea ca pe o carte bună. Cine a fost fata cu ochi măslinii şi cine e, a fost, Piaza Rea? Cine, Doamne, cine? De ce ea nu i-a scris numele, cel puţin până acum, deloc în agenda aia? Oare el a înţeles bine? Oare scrie aici cum a scris ea? Stă cu capul în palme de clipe bune. Nici paharul nu l-a mai deşertat pe gât, nici ţigări nu a mai căutat prin sertare ori dulapuri. Se gândeşte. Aşa pare. De fapt, nu mai are niciun gând. Doar stă cu capul în palme şi atât. Parcă-i anchilozat. Parcă-i tranchilizat. Parcă e pe altă lume... După destule momente de inerţie, caută, nici el nu ştie cu ce sentimente, din ochi dosarul. L-a trântit mai devreme pe birou de a sunat, cum zice Carmela, şi apa în el. În dosar. Mă rog, e un fel de a spune, nu a sunat la propriu. Îl ia din nou în mâini. Unde a rămas cu cititul? Că unde a rămas cu deducţiile, cu speculaţiile, cu ipotezele, nu mai ştie. A, da, uite până aici, la pagina asta a citit. Să continue, deci! Altceva mai bun de făcut, cu toată ora înaintată a nopţii, tot nu mai are. Ce mai scrie biata femeie aici? „Bănuiesc, ce-i drept, în legătură cu trimiterea asta mai mult decât surprinzătoare a unei lucrări literare, ceva... Paula, sora cea mică a lui Andy, a scotocit lunile trecute printre vechiturile din pod şi mi-a pus, oarecum precipitată, oarece întrebări despre talentul meu literar, despre faptul că am participat la tabere literare, despre cele pe care, demult, cu pretenţie de romane, le-am scris. Poate a dat pe acolo de caietele vechi, din adolescenţă şi prima tinereţe, când mă chinuia rău de tot talentul. Şi, dacă a dat? A trimis ea la concursul ăsta, fără să mă întrebe, fără să-mi ceară permisiunea, fără acordul meu, ceva? Şi ce? Nu văd, chiar nu văd, ce... De concurs, putea să afle. Află oricine, e o chestie publică. Dar ce a trimis? Şi de ce? Doar bănuiesc că e mâna Paulei, nu am o certitudine în sensul ăsta. Şi n-aş vrea să fac acuze gratuite la adresa fetei ăsteia, care îmi e foarte dragă. N-am stat să analizez, să caut manuscrise, să despic firul de păr în cinci sute. De fapt, nici măcar nu mai ştiu cu exactitate ce mai e prin podul ăla. Sunt multe caiete cu pretenţie de operă literară. Cu pretenţia asta acum o sută de ani, până să se urnească tot lanţul de nenorociri, căci după aceea, nu le-am mai dat nici măcar eu, autoarea lor, cea care le scrisese cu suflet şi pasiune, vreo atenţie. Viaţa m-a furat – şi am vrut şi eu să fie aşa – pe alte făgaşuri. Ceva, oricum, s-a întâmplat. Că nu pica pe mine, aşa din senin, o astfel de chestiune. Doar nu Îl trăznea pe Dumnezeu, aşa, dintr-o dată, nevoia, cheful, dorinţa să mă trimită aici, numai ca să mă vadă laureată... Dar laureată cu ce? În urma la ce? Cum am ajuns eu aici? Cum? Hmmm... Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la începutul acelei mirifice vacanţe eu şi el. Ultima oară când ne-am văzut.. A patra... Când eram teribil de supărată şi de rănită după cea de-a treia oară, când ne-am întâlnit. Surprins că mă descoperă în tabăra aceea de la Câmpulung, m-a întrebat cum de-am ajuns acolo. Şi i-am răspuns, plină de obidă şi resentimente: „cu trenul!”. Apoi i-am întors spatele. De m-ar fi ţinut... De i-aş fi întors tot timpul şederii de acolo spatele... De aş fi rămas aşa, pe poziţie... N-am făcut-o. Am căzut în mrejele lui din nou. Am picat în capcana întinsă metodic de el. Şi viaţa mea a cotit-o radical spre alte orizonturi. Totul s-a schimbat din cauză că n-am rămas consecventă acelei prime decizii. Că n-am continuat să-i întorc, de fiecare dată când mi se adresa, spatele. Ce caut aici? Acum, nu-mi mai dă mâna să-mi spun şi mie acelaşi lucru, ca lui atunci. Nu ştiu cum am ajuns aici. Ce caut. De ce. Cine m-a aruncat în asta. De unde mi se trage. Şi, nici măcar nu am mai venit cu trenul... Doamne, cum mă priveşte! Şi cum, deşi fac eforturi disperate să nu-mi pese, să nu văd, să nu dau importanţă, mă răscoleşte până în tenebre uitătura lui. Şi prezenţa. Şi făptura. Şi muşcăturile făţişe când îmi vorbeşte. Sau vorbeşte cu ceilalţi despre mine, deşi eu sunt alături şi ar putea să mi se adreseze personal, fără intermediari, dar vorbeşte ca şi cum aş aiurea, altundeva. Of... Aşa ceva... Cum să se întâmple aşa ceva? Cum să fim iar faţă în faţă, după atâta timp? Cum să ne aducă iar soarta alături? Cum, dacă noi n-am făcut, niciunul, nimic în acest sens? Noi doi ne-am încheiat definitiv conturile. Noi doi ne-am scris pentru totdeauna povestea care trebuia scrisă. Noi doi nu mai avem nimic în comun, nimic să ne spunem, nimic să facem. Mă scoate din minţi, mă înnebuneşte, mă disperă, doar ce îl observ cu coada ochiului cum stă cu ochii ţintă pe mine. Căci stă! Sfidează parcă lansarea de carte şi pe mine, şi pe toţi câţi sunt în sala asta, şi pe el, şi pe Andy, aşa zisul meu soţ. Şi mă priveşte bezmetic şi negru. Atât de bezmetic şi atât de negru, de zici că toţi norii negri şi bezmetici din lume s-au adunat în ochii lui. De ce mă urăşte atâta? De ce? Nu eu am greşit atunci, nu eu. Poate doar pentru faptul că m-am prins, că am înţeles, că am văzut, că i-am sfârtecat masca, aş putea fi vinovată. Că mi s-a luat pânza de pe ochi. Neagră şi rea uitătură! Sunt surprinsă, e adevărat, de revedere. Dar asta da surpriză şi pentru el, să mă vadă aici, printre literaţi. Nu, nu vreau să-i mai văd ochii răutăcioşi cum mă străpung până în adâncuri. Şi nici pe el, aşa cum stă, ostentativ, cu faţa, cu ochii, cu chipul către mine nu vreau să-l mai văd. El nu există pentru mine. El nu e aici. El nu e în lumea asta, în care trăiesc, încă, şi eu. El nu înseamnă nimic. Nu mai înseamnă nimic. E doar o pagină trecută de jurnal. E doar o poveste prohibitivă, de acum o sută de ani. Oho, ce de vreme a mai curs peste noi... Ce de întâmplări! Ce de necazuri! Ce de viaţă! Să se împuşte! Nu-mi pasă de el! Nu-mi pasă! Nu trebuie să-mi pese! Sunt femeie matură, ce naiba, am copii acasă, se presupune că am şi bărbat... Ce-i drept, nu prea intrăm eu şi Andy în rolurile astea, de soţi, el se mai uită după fetele prezente la concurs, eu mă tot gândesc la el, dar pentru toţi cei de aici, deci şi pentru el, suntem soţ şi soţie. O lansare de carte... Demult nu am mai fost la una. Demult nu am mai ascultat aşa cuvinte. Mirifică, fabuloasă prezentare făcută de prietenii autorului. Deşi Andy s-a plictisit şi zice că se ţin ăştia aici, ca să citez din el, de istericale şi de circ. Dacă şi cartea se ridică la înălţimea prezentării, atunci a meritat să vin aici, să înfrunt privirile sfruntate şi vorbele lui în doi peri. Doar ca să pot procura cartea asta, s-o am, s-o citesc, s-o comentez cu mine în nopţi de nesomn, să ştiu povestea fabuloasă din paginile ei.
Posted on: Wed, 17 Jul 2013 07:43:35 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015