Revizitând Malta. Reflecții asupra viitorului Emil Petru Rațiu, Italia Aşezările se ţin lanţ, neîntrerupte. Turlele gotice de la faţadele bisericilor şi cupola lor bizantină creează, împreună cu culoarea galben-ocru a zidurilor miilor de case, asemănătoare culorii pietrei munţilor din deşert, o imagine care sparge tiparele obişnuinţei, asemeni aceleia a cuvintelor unei poezii, care sparg realitatea. Lumea este obişnuinţă şi ce altceva este obişnuinţa decât stereotip, orbire, din care ne deşteaptă poezia? Pawla este o localitate mică cu o biserică foarte mare şi, chiar dacă uneori pot fi mai mici, bisericile sunt mereu impunătoare în localităţile acestei insule. Mă aflu pe locurile în care apostolul Pavel, aruncat de o furtună pe mare, a naufragiat la anul 60 în insula Malta, întrerupându-şi pentru un timp călătoria către Roma. Localitatea de astăzi îi poartă numele. Admirând biserica din Pawla, mă gândesc că în trecutul nostru nu a existat nici o catedrală care să se apropie, măcar, de dimensiunile ei. De ce? A fost o chestiune de posibilităţi sau o alegere? Cred că precumpănitoare a fost alegerea, care, în cazul poporului român, s’a îndreptat mai mult către esenţa lui „a fi” de cât spre manifestarea sa exterioară. Dovadă, poezia noastră populară, unică ca valoare, colindele, folclorul nostru. De pe platoul de la Floriana, din faţa cetăţii La Valetta, privesc, înainte de a-i trece pragul, turburătorul peisaj, ce se întinde până la linia orizontului; o uriaşă revărsare de piatră galbenă, încremenită în case şi fortificaţii, în depărtare dominând priveliştea două turle gotice lângă cupola bizantină a unei biserici şi, din când în când, siluetele câte unui subţire pâlc de palmieri, reduşi de distanţă la câteva filamente, ca nişte fire de vegetaţie presate într’o carte. Un peisaj suprarealist, o îmbinare neverosimilă care zguduie tiparele realităţii, ca în pictura metafizică a unui De Chirico? Este lumea Mediteranei de aspect mai mult spaniol, prin predominanţa barocului, a monumentelor. Dar străzile cu casele lor atât de deosebite de cele ale Spaniei şi ale Occidentului, cu balcoanele caturilor caracteristice, ieşite în afară, există numai în lumea Levantului, a Mediteranei de răsărit, şi în Turcia. Îmi iau privirile de la aşezarea ce poartă numele sfântului apostol Pavel, şi trec pe poarta cetăţii, intrând în La Valetta, capitala insulei. În faţă este „Expoziţia secolului XXI”, astfel întitulată şi adăpostită, coincidenţă, în ruinele Operei, distrusă în cel de-al doilea război mondial şi de atunci nerefăcută. Ce îmbinare de nume şi de ruine... Mi-amintesc de galeria de pictură şi anticariat de pe Strand Street, ce-am văzut în seara primei zile petrecute la Malta, în localitatea Sliema. Îmi revin atunci în minte nobilele chipuri din tablouri, ale unei umanităţi din trecutul mileniu II. Mi-amintesc de un bărbat tânăr, un nobil sau un domnitor, care avea un însemn –coroană, un glob?- şi şedea pe (probabil) un tron, fata desculţă, dar frumoasă, cu o capră pe care o alinta, împreună cu alte câteva capre, altă fată tot ca ea, dar nu mai ştiu cu ce alte animale, apoi un alt tablou care parcă era o „Bunăvestire” –„Annunciazione”-, mobilele de anticariat, etc., casele nobile de la Medina, toată această umanitate o lăsam, şi ne îndreptam, încotro? Toate clădirile noi de la Sliema, localitate de vilegiatură estivală a Maltei, erau la prima vedere mari, elegante, cu luminile ce ardeau noaptea şi la hotelurile deşerte, închise; mirosul de mucegai ce-am simţit în camera mea din hotelul modern din Sliema – cu uşi ce se deschideau cu o fişă electromagnetică-, m’au făcut să văd că -în comparaţie cu zidurile nobile ale caselor anticei Medina, vechi oraş al Maltei- erau o lume de aparenţă, aproape virtuală, de mucava, ca un balet mecanic care se reînsufleţea din când în când doar vara, pentru a repeta un ritual superficial şi atât de depărtat de dimensiunile vieţii reale, oricât de trudită, frământată, dar însufleţită de ideal, din mileniul trecut, care a generat nu numai războaie, boli, mizerie, dar şi elanul creator al catedralelor gotice, sfinţii, poeţii sublimului; era atât de depărtată de dimensiunile vieţii din mileniul trecut, pe cât de distante pot fi grădina Alhambrei de parcul din jurul Rockfeller-ului Center din New York –în care cei câţiva pomi, deşi-s reali, au aparenţa că sunt de carton, exprimând o lume redusă la artificialitate-, sau Dulcineea lui Don Quijotte şi Beatrice cântată de Dante, în comparaţie cu acele liceene pentru care Ministerul Educaţiei francez distribuie gratuit pilula anticoncepţională, ca un premiu, aş zice, al trivialităţii şi al decăderii acelui sublim amor feminin, cântat de Eminescu, la un instinct ce „se abate şi la păsări de vreo două ori pe an”... Înţelegeam că era totul redus la un decor de mucava, în ciuda aspectului acolo încă opulent, şi în dosul baletului mecanic estival de mase, îmi părea deja că văd găurile căscate, enorme, ale unei ţeste neînsufleţite, chiar dacă tehnologizată, virtuală, informatizată, a celui de-al treilea mileniu... Bush şi Gorbaciov la Malta (1989): Să se fi concordat acolo o ofensivă concertată în ritm de „crescendo” contra omului? Nu cred. Nici măcar nu cred că prevedeau această cutie a Pandorei care se exhibează azi privirilor noastre sub masca libertăţii şi a bogăţiei, la fel ca şi odată propaganda „socialismului biruitor”, în care însă nimeni nu mai credea. Dar efectele sunt şi vor fi devastante. Mergem pe un drum nicicând întâlnit în istorie. Înainte s-au dus războaie locale, apoi de 200 de ani s’a trecut la războiul în sânul naţiunii contra aristocraţiei şi a regalităţii –Revoluţia franceză şi toate revoluţiile inspirate din iacobinism-, apoi, pe căi diferite –luptă de clasă sau industrializare- s’a ajuns în lumea occidentală la o dispariţie în mare parte a diferenţelor între clase sociale, ca mentalitate şi ca mod de viaţă, şi la o laicizare şi desacralizare a vieţii. („Entseelung” şi „Entzauberung der Welt”, o numeau Cassirer şi, respectiv, Weber.) Atacul se dă însă acum deschis, concentric, contra omului –cel puţin în înţelesul de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu-, de la etică şi morală, la clonare şi transgenetică, etc. Sfârşită epoca marilor „metarecits” (Lyotard), venită cea a „deconstrucţiilor”, în care locul ideilor l-au luat „afacerile” şi „oportunităţile”, se pare că trăim într’o lume de epigoni, că pentru Occident istoria într’adevăr s’a sfârşit; este destul să ne gândim la tinerii unguri din noiembrie 1956, lăsaţi pradă tancurilor sovietice, sau la tinerii de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989, care se jertfeau şi unii şi alţii, sublimi, pe altarul libertăţii. În toţi aceştia exista un ideal transcendent, o credinţă, fie că aceasta era în Dumnezeu sau în Libertatea (cu majusculă) de tiranie; se pare că erau ultimele focuri apoteotice, în care se încheia, ca într’un „Gotterdammerung”, istoria Europei şi a Occidentului. După 1990 nu mai există nici un ideal, totul a devenit materie şi consumism sau aspiraţie către consumism. O nivelare pe care nu a reuşit-o nici comunismul cu enormul său aparat de constrângere a reuşit-o, aparent de bună voie, capitalismul financiar şi consumistic? Libertatea sublimă a tinerilor din 1956 sau 1989 a devenit libertate pentru „diverşi”, inclusă pe lista de priorităţi ale „valorilor” unor organizaţii ce aspiră la globalism. Cucerită libertatea politică prin multe jertfe, se pare că am devenit prada unui proces de involuţie, într’o istorie naturală în sens invers a libertăţii, pe dos, în care aceasta s’a zgârcit, ca aripile unei păsări moarte, iar drepturile au devenit abdicări de la normal, într’un peisaj orizontal în care singura verticalitate ar fi aceea a stâlpului infamiei –sau a crucii- pentru aceia care ar strica uniformitatea dezolantă a unui peisaj al conformismului de masă al gândirii unice, a vieţii transmutate în materie, ridicate pe piedestalul „celei mai bune lumi posibile”, a minciunii ridicate la rang de adevăr al justiţiei învingătorilor, bine promovată de o mass media „politically correct”, în numele unei toleranţe în sens unic, adesea exclusivistă şi intolerantă, care exclude problema principală ecologică şi fundamentul ei etic, porunca, nu numai religioasă, dar morală, de a „nu ucide”, „nu ucide” nici o fiinţă, încălcată în primul rând de o biserică ipocrită, surdă şi oarbă. Va fi Papa Francisc, venit de la sfârşitul lumii, „fine del mondo”, cum însuşi s’a exprimat, în sens spaţial, dar cred şi temporal, capabil să preia moştenirea sfântului Francisc, al cărui nume l-a ales, şi să salveze lumea de o apocalipsă ecologică şi morală? Nomen est omen... Numele este un program. Punând la baza vieţii, custodia naturii şi a creaturilor, iar nu distrugerea lor, în numele unui balaur nesăţios chemat PIB, alimentat de clasa politică actuală. Mi-amintesc de cuvintele filosofului Horkheimer: „Văzută în secţiune, structura socială este un edificiu în a cărui pivniţă stă un abator iar pe acoperiş este instalată o catedrală”. Construcţie monstruoasă, susţinută de o profundă ipocrizie... Privesc peisajul splendid, operă a naturii şi a activităţii constructorilor din veacurile trecute, încercând să uit; forturi, biserici, palate şi case, se văd din grădina situată pe colina de la Upper Barracca, de la La Valetta. Se vede de sus o întrepătrundere sinuoasă de apă şi uscat, elemente care au marcat istoria Maltei. Aminteşte întrucâtva de întrepătrunderea de ape şi uscat a Bosforului şi a Cornului de Aur. Se văd cele trei oraşe construite înainte de La Valetta, care au rezistat cu eroism asaltului turcesc de la 1565. Câtă nobleţe în această înfruntare eroică între Cavalerii Sfântului Ioan, pentru a păstra libertatea şi religia Europei, cu puterea otomană a timpului; ei, cavalerii de Malta – Cavalerii Sfântului Ioan- erau un fel de brigadă internaţională a aristocraţiei şi a virtuţii europene. Privesc în parcul de pe colină, văd busturi ale unor oameni din secolele trecute. Citesc curios inscripţiile: „Sir Thomas Francis Freemantle, Knight Grand Cross... Knight Commander of Maria Theresia, Baron of the Austrian Empire... who died at Naples in the Chief Command of His Majesty’s Naval Forces in the Mediterranean on the 19 Dec.1819 in the 64 years of his age. This monument is erected by Captain A.P.Green and the officers of His Majesty’s ship Rochfort in which he had his flag as a testimony of their respect for his character and talents.” („Sir Thomas Francis Freemantle, Cavaler al (Ordinului) Marii Cruci... Cavaler Comandant al (Ordinului) Mariei Tereza, Baron al Imperiului Austriac... care a murit la Neapole la Comanda Supremă a Forţelor Navale ale Majestăţii Sale în Mediterana la 19 decembrie 1819, la etatea de 64 de ani. Acest monument a fost ridicat de către Căpitanul A.P.Green şi ofiţerii vasului Majestăţi Sale, Rochfort, în care dânsul a avut steagul său, ca mărturie a respectului lor pentru caracterul şi talentele sale.”) În sfârşit, printre multe altele, una care mărturiseşte dimensiunea universală de atunci a Imperiului britanic: „Rinaldo Scebarras, a captain in His Majesty 80 th Reg. of foot („infanterie”) killed („ucis”) on the 21 Dec.1845 in the battle of Ferozeshah, India”. Confruntare între Beowulf şi Mioriţa, pe scara istoriei, învinsă de aceasta din urmă, prin armele rezistenţei paşnice -propovăduite şi de Lev Tolstoi-, mânuite de marele Mahatma Gandhi. Deodată, pe un bust de piatră, văd o figură cunoscută; figura lui Sir Winston Churchill, care şi-a făcut aşa de bine socotelile pe fiţuici de hârtie la Moscova şi în alte părţi, vânzând popoare ca la obor („Fifty-fifty Russia, fifty-fifty Great Britain”), că la urmă, câştigând războiul, a pierdut Imperiul. Ce caută aici? Se văd de la Upper Barracca, poleite în razele soarelui ce începe să coboare, ca o pădure de piatră a secolelor, forturile, basilicile, catedralele, palatele, ridicate pe pământul stâncos al Maltei, amestecându-se cu cerul, marea şi uscatul, într’o privelişte de mare frumuseţe, aproape de pură poezie. Căci ce altceva este poezia decât un vis care-şi supravieţuieşte în lumea „reală”? Să fie oare acestea ultimele reflexe ale unei lumini –la fel ca în poezia „La steaua” a lui Eminescu-, care ne vine din mileniul ce-a trecut? Va mai veni vreun Mântuitor să ne salveze? Îmi zic atunci că mileniul trei, dacă va fi, va fi un mileniu al Duhului, al poeţilor „Cântecului creaturilor” Sfântului Francisc, sau nu va mai fi deloc. Emil Petru Rațiu
Posted on: Sun, 07 Jul 2013 16:04:45 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015