Trebuie să recunosc că protestul din Piaţă Universităţii împotriva “aranjamentului” de la Roşia Montană m-a făcut să mă emoţionez. Cel puţin în primele zile… Am identificat cu o certă naivitate entuziastă aceeaşi dorinţa de exprimare revoltată împotriva a ceea ce este identificabil că profund incorect, ca şi dorinţa pe care am trăit-o şi exprimat-o, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, între 1990 şi 1992. Dar similitudinile între atunci şi acum s-au oprit brusc şi dezamăgitor aici. Doar entuziasmul exprimării mi-a rămas familiar… Dezamăgirea a survenit însă brusc şi, vai, extrem de brutal în momentul în care am identificat – în ultimele zile ale protestului – conversaţii referitoare la “cât de bine” (?) era pe vremea lui Ceauşescu…! Nu mi-a venit să cred! Conversaţii elucubrante referitoare la faptul că oamenii aveau un loc de muncă (?) şi la faptul că nimeni nu te dădea afară de la serviciu fără să ai posibilitatea rapidă de a găsi un alt serviciu. Conversaţii referitoare la „binele comun” gestionat de comunism… Am rămas pur şi simplu stupefiat şi înfiorat de ceea ce auzeam, dincolo de enormitatea puerilă a afirmaţiilor. Ceea ce m-a înspăimântat a fost faptul că acea conversaţie avea loc între doi fervenţi protestatari, o tânăra care nu cred să fi avut mai mult de 22 de ani şi un tânăr ceva mai matur – poate pe la 30 de ani. Iar revoltă lor împotriva „capitalismului care distruge – citez din kafkiana conversaţie – încrederea în această ţară”, era cât se poate de autentică…! După acest dus rece – care s-a repetat şi în seară zilei următoare într-un alt context – am început să analizez ce se întâmplă… Fără să fi ajuns la o concluzie definitivă, sunt din ce în ce mai convins că România protestatară a acestor zile se confruntă cu două paliere de clivaj: unul politic (în ciuda caracterului “apolitic” al mişcării protestatare…) iar celălalt psiho-social. Cel din urmă plan este definit de o profund superficială şi anxioasă abordare a rolului şi locului individului în relaţia cu societatea şi se manifesta în antagonismul asumării personale a destinului versus predarea acestei responsabilităţi în faţa unui stat atotputernic. Altfel spus, am putut identifica o formă extrem de periculoasă de alienare socială care minimizează rolul personal în asumarea responsabilităţii faţă de propria bunăstare, cochetând cu delegarea acestei responsabilităţi unei autorităţi superioare – în speţă, statul – care, iată, ar trebui să asigure tuturor (!) locuri de muncă, salarii îndestulătoare, vacanţe, etc. Cel puţin din perspectiva anumitor protestatari. Germenii instaurării unei regim autocratic pot lesne înflori într-un asemenea mediu… Mă întreb, aproape deconcertat, dacă nu cumva vocaţia de extremă stânga a dialogurilor din Piaţă este expresia unei crude realităţi: comunismul este încă prezent în ethos-ul naţional!? Douăzeci şi trei de ani de democraţie nu au fost suficienţi pentru a dilua tentaţia de stânga? Se pare că nu! Din contra! Şi probabil că nici nu aveau cum să fie suficienţi, din moment ce România post-decembristă a optat pentru neo-comunism şi nu pentru democraţie, opţiune ce a consolidat un formidabil establishment politico-financiar despre care am scris de nenumărate ori.. Prin comparaţie, lecţia poloneză – din aceeaşi perioada istorică a primilor ani de după căderea zidului Berlinului – mă scuteşte de orice alte comentarii pozitive la adresa poporului român în domeniul asumării traiectoriei sale post-revoluţionare… Din nefericire…
Posted on: Mon, 16 Sep 2013 20:31:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015