Trei plimbări de seară în propria mea inimă Am călătorit, am alergat peste câmpuri, am cules culori, uneori culori unicat, după grăbite înţelegeri cu lumina. am înotat în furtuni pe care unii oameni numai în tablouri pot să le privească. tablouri fără nici un fel de prelungire în om, obligate să-şi creeze un spaţiu exclusiv pentru falsa agonie emoţională pe care o poartă. acum, ţin amintiri strânse la piept, ca pe nişte buchete mari de flori, cunoştinţele mele au impresia că ar fi o avere, când ele sunt, de fapt, cătuşele şi lanţul cheltuitorului de daruri. probabil, tot ce văd acum în lume îmi arată cât de repede am străbătut lumina şi timpul creat de aceasta, dintr-o fiziologică necesitate a creaţiei. nu ştiu dacă voi mai prinde ziua propriei mele libertăţi, ea poate fi şi o iluzie în care n-am crezut îndeajuns, aşa cum şi lumea aceea mai bună şi dreaptă e tot o iluzie, alternativa fiind numai în teorie, pentru ca omul să aibă un orizont în plus pentru o devenire... încă îmi place să privesc pe chipul femeii lumina zâmbetului ce trecu pe umbra tristeţii prezente. trăim o primăvară continuă, eu şi pământul pe care îl duc spre zenit. încă doresc să îmi aşez of-urile grele peste pieptul şi umerii ei, aşa cum îşi aşază leii fălcile pe zebrele vânate. puterea şi realitatea din mine au nevoie de fragilitatea şi de iluziile ei, care se nasc din ea, întocmai ca timpul din lumină, tot ca o necesitate a unui tip de fiziologie. indiferent la ce se întâmplă împrejur, am rămas imperturbabil, precum logica naturii. posibil să fie o chestiune de talent. când eram copil, mă fascinau depărtările, tainele, ordinea cuvintelor, cea care aduce spiritualitate şi formă pentru înţeles, aşa eram atunci. acum, doar tot ce e apropiere îmi produce emoţii. am crescut şi privirea s-a înălţat peste garduri, corpul m-a îndepărtat de mine însumi, apropiindu-mă mai mult de animale, pe care, până atunci, le observasem atent. îmi amintesc şi azi cum primele cunoaşteri de sine au fost ale unui animal descoperit în mine, pe care căutam să-l îmblânzesc în om cu mijloace naive. am avut intuiţia că aşa va trebui să încep... nici până azi nu am încercat uciderea lui. am coabitat. uneori, l-am lăsat să mă domine, era şi experiment, şi curiozitate. dorinţa de a mi-l face prieten nu a fost învinsă de convingerile dobândite între timp. acum, acel animal răsturnat în propria condiţie, venit împreună cu omul din marginea timpului, îşi întinde iar botul spre mine şi încă nu ştiu dacă doreşte mângâierea din urmă sau dacă e numai o simplă viclenie pentru a muşca veşnicia din om. tendinţa de-nălţare spre lumină a tot ce este pe pământ face ca bezna dinăuntrul lui să fie de folos doar unei germinări. pe asta mă bazez şi de asta am scris în seara aceasta cele trei plimbări pentru ziua de mâine din voi.
Posted on: Sun, 30 Jun 2013 09:24:54 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015