Viața pe un peron/ Octavian Paler Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren. [Viața pe un peron, Octavian Paler -ibooks] Viața pe un peron nu este doar un titlu sugestiv de carte. În momentul în care ajungi la citirea unui titlu, speculezi: speculezi scenarii în care s-ar putea încadra titlul respectiv. Uneori, nimerești, altădată ești foarte departe de adevăr. Câteodată, titlul nu sugerează (sau nu îți sugerează) nimic, poate pentru că o conexiune există doar între scriitor și text, între titlul dat doar într-o manieră subiectivă, interiorizată. În momentul în care analizezi titlul cărții lui Paler, dezvolți două linii de gândire: semnificația propriu zisă a acestuia, o viață trăită literalmente pe peronul unui tren, sau în apropierea acestuia (și poți face diverse speculații cu privire la modul acesta de viață care poate implica aventurile unei copilării sau amintirea unor întâlniri amoroase de adolescență) și o a doua linie de interpretare, una metaforică: un om în așteptare continuă, trăind pe un peron, în așteptarea sensului vieții –sau sensului său, în așteptarea oricărui lucru, venirea trenului… De altfel, în aceste două linii de interpretare, se pot pretinde diverse alte subdiviziuni. Doar după ce citești, înțelegi sau nu înțelegi titlul –și totuși, prin el, înainte de a ajunge la cunoașterea conținutului, speculezi întreaga poveste… Octavian Paler în Viața pe un peron, vorbește despre pustietate, despre solitudine și așteptare. Despre așteptarea acelui lucru ce duce ba la cunoașterea de sine, ba la cunoașterea oricărui lucru ce poate fi cunoscut. Așteptând pe un peron părăsit un tren care nu mai apare niciodată, omul stă și se zgudură de propriul nărav, pe care nu-l crede ca fiind al lui oricum. Fără a răbufni în amintiri profunde din pricina mediului interiorizant, personajul fără nume, ”profesorul”, încearcă să înțeleagă propria așteptare pe un peron necunoscut, alături de un alt personaj străin, Eleonora – pe care, la un nivel de interpretare subiectiv, o putem numi dublul, personajul feminin rupt din aceeași sintagmă: sunt două personaje care se aseamănă, diferit fiind doar genul: masculin, feminin. Dar în cartea lui Paler astfel de distincții nu sunt neapărat relevante: nu asta tratează cartea. Se va întreba, dar ce tratează? Tratează singurătatea omului, pustiul, încercarea de găsire a sinelui și lupta continuă cu sine în așteptare: depărtare de oameni, neputința de a pătrunde în cercuri sociale strânse, în sensul în care înțelegerea deplină ar fi posibilă… ruperea de realitate, construirea unei lumi-minciună în încercarea rezolvării misterului: fuga pe un peron pustiu, așteptarea trenului… fuga din fața realității apăsătoare, pe care nu mai reușește personajul, pe care nu mai reușesc personajele, să o înțeleagă, să o accepte sau să facă parte din ea. Paler își începe cartea cu un citat din Wilhelm von Humboldt, Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său, și pe aceeași sintagmă se construiește întregul său text literar. Un cititor își va pune întrebarea febrilă, continuă: oare cele relatate de acesta au vreun sâmbure de adevăr în cuprinsul lor sentimental, măcar din metaforă să iasă o bucată adevărată din autorul însuși, fără a fi o continuă relatare, ficțiune, o imaginație continuă a propriei minți? Aceste lucruri sunt departe de a fi regăsite în comentariul despre carte, dar se pleacă întotdeauna de la ipostaza că orice carte are un stăpân al său: scriitorul, iar ceea ce el a scris, îi aparține în mod irefutabil. Pleacă din sine, fie și un text bazat în întregime pe ficțiune. Ne-am putea întoarce la Camil Petrescu și la concepția sa cu privire la faptul că orice text trebuie să aibă o realitate în sine pentru a transmite ceva: dacă am construi cu adevărat un principiu bazat pe acest considerent și am trăi sub egida sa, atunci am pleca de la premisa că acest text conține nuanțe puternice de adevăr –doar datorită faptului că, prin cuvintele sale, Octavian Paler frapează, întreține, oprește cititorul și-l face să dea pagină după pagină din dorința de a mai gusta din text, din scris, din cuvinte și nu neapărat din acțiune. Subiectul cărții este… omul. Omul, în ipostaza fricii ce îi cuprinde întreaga ființă și îl controlează, omul în ipostaza singurătății și a necesității continue a acesteia, în neputința de a se integra într-o lume mai reală decât el însuși, în ruptura dintre el și alt om, alți oameni: mediul pustiu în care singur se scufundă în căutarea și așteptarea trenului (care ar trebui să aducă cu sine adevărul, scopul lui de a fi și explicarea în sine a așteptării continue pe peron… pe care singur și-o impune). De fapt, scriu cum aș vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbește uneori, moare, nu-i așa? scrie Paler în a doua pagină a cărții –omul are o nevoie continuă de a vorbi sau de a scrie, chiar dacă își impută o singurătate de care are, cel puțin în aparență, nevoie. Este, poate, o contradicție: dacă își caută și își impune singur singurătatea, de ce personajul caută să se confeseze? Pentru că personajul lui Paler este om, este uman în toată natura sa –puternic controlată de emoții, de sentimente inexplicabile; nu este personajul inadaptat, în mod necesar, este personajul care se caută pe sine – care se află într-o continuă căutare a sinelui; de aceea, personajul lui Paler este real. Suntem introduși în scenariu printr-un apel la atenția cititorului în sine – se face conexiunea, conexiunea cititor-scriitor-personaj-carte, este o conexiune profundă, puternică, greu de explicat (de asemenea, se poate interpreta diverse linii și în cazul de față, însă astfel discuția sau comentariu despre o carte, nu se termină niciodată… și, într-adevăr, nici nu ar trebui să se termine). Personajul fără nume este în căutarea sinelui de când se cunoaște –sau, mai degrabă, de când și-a dat seama de faptul că nu se cunoaște. Intervine aici povestea cu îmblânzitorii de șerpi de pe stradă – iar în viața personajului feminin, Eleonora, povestea dresorilor de câini. Aici este vorba de toate acele dogme, sisteme sau simple întâmplări impuse în societate sau în viața unui respectiv om și modul în care acesta reacționează sau le înfruntă. Ambele personaje dau bir cu fugiții – de aceea, la acest nivel, se poate interpreta faptul că cele două personaje se află în oglindă, reflecție impură unuia asupra celuilalt, deoarece nu sunt identici, însă fuga și căutarea lor este identică… pentru că omul, așa cum se poate citi ușor din carte, este întotdeauna în căutarea sinelui: personajul fără nume nu este singurul care se pierde, care fuge, căruia îi este frică și se lasă păgubaș. Nu, nu e singurul – este omul într-o anumită natură a sa: Mi-am zis că dreptatea e imposibilă și că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui și eu să fiu ratat. Există, astfel, oameni care nu doar se adaptează, ci trăiesc în societatea lor (cu sau fără frica continuă, cu sau fără întrebările nemuritoare) și oameni care dau bir cu fugiții în căutarea sinelui. Și poate că și acești oameni se întorc la locul lor, deși locul adevărat riscă să nu și-l găsească niciodată. Personajul este în căutare sinelui, descoperă că omul trece întotdeauna prin transformări – el se află într-un proces continuu al schimbării, al modelării (deci, în căutarea și formarea sinelui): Ești altul, mereu altul. Și astfel, dacă asculți toată viața același concert, de fapt asculți mereu alte concerte. Așa cum nu putem citi aceeași carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeași carte, va trebui să recunoaștem la sfârșit că am citit nenumărate cărți. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puțin sau mult schimbat. Nu cunoaștem multe despre personajul fără nume – ni-l putem închipui; această carte nu vorbește despre personajul X ca fiind un om integrat într-o societate și care trece prin diverse aventuri sociale, închipuite și așa mai departe… personajul lui Paler îl privim simbolic: omul în căutarea sinelui, omul în încercarea înțelegerii lumii în care trăiește și a propriei persoane, omul care fuge pentru că acesta este singurul mod în care se mai poate apăra. Conflictul este declanșat de țipătul unei femei într-o frizerie și ”reacția lipsită de reacție” a celor din jur: personajul este frustrat de faptul că nimeni nu reacționează, că omul însuși este ignorat, nu există solidaritate, există un egoism continuu al fiecărui om care se interiorizează și se interesează doar de propria persoană. El, personajul, reacționează asemenea: fără reacție, pironit în scaunul său, ascultând-o pe femeie cum țipă: Auzeam țipătul ei isteric care se sfărâma ca un țipăt de sticlă. Și mă îngrozeam pentru că în vreme ce o priveam în oglindă îmi dădeam seama că femeia aceea avea, de fapt, trăsăturile mele. Semăna din ce în ce mai mult cu mine. Și când mă uitam atent, vedeam că eram, într-adevăr, eu… Își dă seama că țipetele există, că oamenii sunt asemănători: Mi- am dat seama că țipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care țipă se chinuiesc să țipe și mai tare văzând că nimeni nu-i aude. De aceea –omul disperă, formează obsesii, se gândește ce să facă pentru a o găsi pe femeie, pentru a se preocupa de soarta ei. De fapt, cartea înfățișează și ideea de obsesie: obsesia omului, om care nu se înțelege nici pe sine, nici lumea în care trăiește (o durere continuă, poate poetică, ce îl face să sufere). La acest nivel, putem asemui personajul lui Paler cu omul nemulțumit de sine, care nu se simte nicăieri ”acasă”… Femeia care țipă, interiorul său care se află într-un țipăt continuă… și apariția îmblânzitorilor de șerpi care aduc cu ei teroarea, care îi judecă, îl bântuie, se apropie de el, îi bat la ușă –aici, acesta este un simbol. Îmblânzitorii care au aruncat frica în oameni, în cei ce trec pe stradă, în societate, pot fi asemuiți cu un regim –fie că este un regim politic, unul religios, unul care conduce o societate, iar societatea în sine… tace. Suferă în tăcere, sau… se complace: De fiecare dată, deschizând ușa, mă întrebam: acum ce va face, va rânji sau va privi prin mine ca prin sticlă? Mă rugam să rânjească. Era mai suportabil. Când privea în gol, ochii lui deveneau reci, ca două bucăți de gheață tulbure. A fi urmărit continuu de obsesie: omul capitulează în fața fricii, este urmărit adesea de diverse lucruri ce nu îi dau pace, la început încearcă să fugă, apoi își dorește să ia inițiativă, mă întreb dacă o face vreodată…ca pentru, în cele din urmă, să capituleze în fața fricii nemăsurabile și stupide: a te complace este cea mai stupidă și penibilă activitate umană. Și, de altfel, cea mai întâlnită. În fața acestor impedimente: el fuge, fuge și se trezește într-o gară, pe un peron, undeva unde poate nu ar fi dorit să se afle, sau nu ar fi visat să o facă. Fascinant este cum fuge inconștient, fără a da importanță aspectului: dorință plecată dintr-o necesitate adânc îngropată în interiorul propriului sine de a se descoperi… Personajul este obsedat de Rousseau: de condamnarea sa la moarte. A fost sau nu a fost legitimă? A fost dreaptă? A fost corectă? Sau, din contră? Face un proces – proces pentru aflarea adevărului necesar sinelui. Pentru a-și demonstra, poate, că există o dreptate în sine: poate pentru a se înțelege mai bine. Poate pentru a se scuza. Este hăituit de obsesii: și niciodată nu rămâne fixat pe una singură, așa cum singur mărturisește. Este chinuit de ideea de dreptate, de cine o face și cine poate îndrepta o greșeală deja făptuită –dacă a afla adevărul este mai important decât orice altceva, chiar decât posibilitatea de a repara o nedreptate făcută cu sute de ani în urmă. Căutarea sinelui – disperarea, fuga, toate acestea alcătuiesc personajul, singurătatea, frica de pustiu, necesitatea confesării. Personajul lui Paler nu este unul pur ficțional: este un personaj în care omul își poate găsi corespondent (în neputința înțelegerii propriului său eu, în neputința adaptării într-un mediu și fuga continuă, refuzul realității, construirea unui cadru imaginar-minciună, o iluzie necesară menținerii suflului). Personajul așteaptă pe peron: ce așteaptă? Alături de o străină, amândoi privesc spre trenul care nu mai apare și care poate nu va fi apărând niciodată. Ceea ce așteaptă ei, așteaptă omul: nu știe nici el, este un om rătăcit care își dorește să găsească nu ceva ce a pierdut, ci ceva ce nu a avut niciodată: poate este sensul, sensul propriu, sensul general, poate este un lucru pur subiectiv, o întrebare, un răspuns, poate un lucru material. Este ceva ce omul așteaptă și nu poate să nu aștepte – iar suferința nu se creează din solitudine la Paler, ci din pustiu. Atâta vreme cât există singurătate, se poate vorbi despre ea: dar pustiul te înghite ca un hău din care nu mai poți ieși, iar pericolul, cel mai mare în care omul poate cădea, este pustietatea, și nu singurătatea. Necesitatea de a vorbi despre propria solitudine și singurătatea însăși petrecută pe peronul gării, sunt motivele puternice care întemeiază această carte. Omul în continua căutare a sinelui… fără a o descoperi, în final. Personajul stă vreme îndelungată pe peron, alături de Eleonora. Discută, ea îi împărtășește viața, fuga –poveștile lor se aseamănă, pentru că amândoi sunt oameni în căutare, căutare și așteptare pe un peron pustiu. Nebunia o cuprinde pe Eleonora din pricina pustiului, a necesității de a fi în mijlocul unor oameni ce poate nu îi aparțin. Așa este omul, se transmite din textul lui Paler: sau, cel puțin, personajele înfățișate de acesta… Uitarea este, poate, unul dintre singurele mijloace posibile salvării: dar în momentul în care Eleonora dispare, personajul fără nume se întreabă… dacă a cunoscut-o cu adevărat vreodată: De săptămîni de zile amîn aici moartea, dar nu pot s-o amîn la nesfîrşit. Ieri am rătăcit încă o dată prin mlaştină, strigînd-o pe Eleonora. În zadar. Acum mă întreb dacă am întîlnit-o vreodată. Şi dacă eu însumi mai sînt eu, și dacă el a fost vreodată cel care este… În ceea ce mă privește, m-am lăsat fermecată de stilul lui Octavian Paler – mai ales pentru faptul că, prin narațiunea la persoana I, acesta reușește să facă o conexiune foarte puternică între sine, text și cititor -plăcerea cu care am dat paginile nu a fost una superficială, ci am fost cuprinsă de un sentiment sincer: sincer și poate trist, înțelegând puternicul caracter subiectiv/interiorizat al textului. Dacă Octavian Paler a vrut să pună sub ochii cititorilor doar o ficțiune, nu a reușit în întregime. Însă, cunoscând și vreo două, trei alte opere de-ale scriitorului, tind să afirm faptul că puternicul accent subiectiv resimțit de către mine [cititor] este unul real: lupta cu și pentru singurătate(a)… Pustiul, fuga, dorința de viață (lupta pentru aceasta) -toate aceste elemente compun, probabil, autorul. Iar scrierile cuiva nu sunt, oare, reflectări ale minții (gândirii) și sufletului (simțirilor) sale? Îndrăznesc să cred că… da. Citate: Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datoriă căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Uneori aveam senzația că sunt un spectator rătăcit pe o scenă unde se joacă un spectacol de neînțeles. Eu nu țin să-mi mărturisesc păcatele, ci să nu-l săvârșesc pe cel mai grav dintre ele, acela de a nu mai dori nimic. Mai bine zis am îndepărtat-o, așa cum se întâmplase și cu celelalte femei pe care le-am iubit. Firea mea era de vină. Vroiam să-mi studiez singurătatea, să o disec, să o pun sub lupă. Ca pe o algă. Sau ca pe un microb. Apoi simțeam nevoia să fiu ca toți oamenii. Atunci iubeam cu disperare și cu recunoștință. Numai că, lungit lângă femeia pe care o iubeam, aveam deodată iarăși nostalgia să mă uit prin lupă. În vreme ce cu dragostea lucrurile stau tocmai invers. N-o ai decât dacă ai norocul s-o întâlnești. Strângând în brațe aerul, reușești cel mult să te sugrumi. Vă dați seama că pe un pământ germând de oameni nemuritori, prima grijă a celor care trăiesc ar fi să nu permită nașterea altor oameni, să-i ucidă pe cei care ar veni pe lume. De fiecare dată, deschizând ușa, mă întrebam: acum ce va face, va rânji sau va privi prin mine ca prin sticlă? Mă rugam să rânjească. Era mai suportabil. Când privea în gol, ochii lui deveneau reci, ca două bucăți de gheață tulbure. Ore întregi am mers în neștire. M-am pomenit la un moment dat în gară, am luat primul tren și am mers așa notă. Nu știu cât am dormit. M-am pomenit în gara asta pustie. Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieți. Uneori închid ochii și ascult vântul. Atunci am impresia că și gara asta e o nălucire, că ea nu ecxistă, e ceva de nicăieri. Mai curioasă a fost reacția mea când s-a făcut dimineață și a trebuit să accept că gara exista. Atunci m-am liniștit brusc, într-un fel care nu prevestea însă nimic bun. Mai devreme, când v-am lăsat să credeți că sunt altul acum, m-am grăbit, poate. Mi se întâmplă uneori să recad în aceeași stare. Când mergi în cer, pățești totdeauna așa. Nu ajungi decât în tine însuți. Eu cred că trebuie să vorbim despre singurătate, măcar pentru a o deosebi de pustiu. Singurătatea te înăbușă. În schimb, pustiul te digeră ca un șarpe boa. Întâi te înghite și pe urmă te digeră încet. Cineva îmi spunea odată că Hamlet își permitea să ezite pentru că are timp. Și că, în schimb, oamenii obișnuiți nu-și pot îngădui acest lux. Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbață să ocupi un loc într-un tren. Nehotărâții sunt capabili de pasiuni nebunești. Totdeauna m-am reîntors pe peronul meu să reîncep să aștept și apoi să mă apuc de altceva. Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunți la o parte din viață. Și trebuie să alegi. Îți trăiești viața sau o înțelegi? Una din două. Nu poți, se pare, să le ai pe amândouă în același timp. Am adormit greu, repetându-mi că trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Și să nu râdeți, noaptea am visat că trenurile care au trecut pe aici aveau afișate pe vagoane reproduceri după tabloul lui Gauguin: De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Ea a rămas încremenită. Se așteptase la orice. Să-i zic: ”stai locului femeie nebună, n-ai văzut că telefonul are firele rupte? Și pe urmă nu vezi că pustietatea asta n-are legătură cu lumea? Poate că trenul pe care-l așetptăm nici nu există. L-am născocit noi ca să avem ce aștepta. Singuri ne-am pironit aici. Suntem proprii noștri gardieni.” Și aveam dreptate. Pustiul te reduce întâi la tăcere, nu te mai lasă să întorci capul, te silești să mori câte puțin, încremenit în propria ta tăcere, în propria ta frică de moarte. Acesta e omul, domnilor. Rezistă la multe, dar câteodată îl doboară golul din jur. Moartea nu-i vine din afară, ci dinăuntru. Golul din jur nu e vinovat, decât că a rupt echilibrul. Merită oare să moară un singur om nevinovat pentru a fi noi clemenți cu criminalii? Nu uitați că pe lume nu există numai dresori. Există și victimele lor și aveți datoria să judecați astfel încât să fie cât mai puține victime. Mulți s-au învățat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar cînd le spui prea direct ce ai de spus. După cum vedeți nu mă feresc să-mi recunosc defectele. Sunt chiar înclinat să le exagerez într-un sens. Măcar dacă aș fi ales limpede între două căi: ori să nu mă iubesc deloc, ori să nu mă iubesc decît pe mine. Ori sfînt, ori șobolan, nu poți să fii și una și alta în același timp. Nu m-am priceput nici să călătoresc prin viață, nici să iau din ea doar peronul. N-am fost mulțumit cu ceea ce am avut, dar n-am știut nici ce vroiam să obțin. Pe măsură ce-l tăiam, arțarul scotea țipete scurte care se amestecau cu loviturile toporului. Dar în fața mea nu era un arțar, ci chiar destinul care-și bătea joc de atâta vreme de mine, care mă transformase în marioneta lui, iar acum scotea chicote ascuțite. Mă răfuiam nu cu arțarul, ci cu destinul. Așa că, fetițo, sunt destule pericole care ne pîndesc și dacă vine trenul. Uneori, chiar mă întreb dacă nu-i bine ca el să nu sosească; să ne lase să-l așteptăm mereu cu speranța că va sosi într-o zi… Omul obosește așteptând. Deocamdată mă tem că eu încep să devin opera îmblînzitorilor. M-am temut de ei şi, de fapt, devin ceea ce au vrut ei. Nu ştiau cu siguranţă nimic despre Robespierre, dar cineva le spusese, poate, că fusese ghilotinat după ce ghilotinase pe alţii şi amănuntul le făcuse plăcere, căci ei nu credeau în dreptate, ci în moarte… Mi-au revenit în minte săptămînile în care cotrobăisem prin anticariate, nopţile cînd mă repezeam la geam… Mai eram oare viu? Şi am început să pricep ce greşisem. Niciodată n-am trăit, de fapt, decît pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că netrăindu-şi pînă la capăt singurătatea, un solitar diletant păstrează încă iluzii în privinţa ei. Prima tranşee a dreptăţii se află în sine însuşi.
Posted on: Fri, 26 Jul 2013 01:08:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015