ABECEDARUL ECONOMIC De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zic d-nia lor – de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decît să băgăm mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă discuţie. La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucru e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte ,,cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoatem ce ne pofteşte inima. Bietul Ştefan Vodă! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avea mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cornar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunare, hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi! Pînă la fanarioţi n-am avut cod, semn că nici trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului şi judecată multă nu se încăpea. Ţară săracă, stăpînire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flămîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea voivodului românesc şi moldovenilor că nu deprinşi a sta pe saltea turcească, ci sunt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte dar au multă minte sănătoasă, averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost pînă în vremea noastră, pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîinile şi picioarele mari. De acolo multele tipuri frumoase în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de acolo cuminţenia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba statornică şi plină de figuri, de acolo simtămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende, c-un cuvînt de acolo un popor plin de originalitate de o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui. Au venit grecii ş-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-a fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru, au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti şi nu-şi dă nici azi bucuros copii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem. Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predominant. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a. încît Vodă-i zice într-o zi: ,,Ia slăbeşte-ne popo că ne strici obiceiurile”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut! Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe cînd ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datini, tot pe atunci în Rusia de amiazăzi se introducea pe zi ce merge datinile româneşti printre malorosieni, care au îndrăgit felul de a fi al românului? Dar aici se iveşte totodată întrebarea: ce i-au putut veni la minte de a introduce toate formele costisitoare ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la 1830? Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acest prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pre aceasta, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte? Apoi de ce munceşte omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor. Dar puterea fizică a uni om e restrînsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atîta putere ca să se poată ţine bine şi să mai pună şi ceva la o parte, pentru ca mîine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul în poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic. Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. ,,Ţara? –întreba d-lui – 40 de boieri mari, 40 de boieri mici iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerii ei decît 80 de oameni care umblau cu zilele în palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta. Astăzi avem zeci de mii de liberali care nici umblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor. Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara Ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe…grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice: Atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii de-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţine Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt toate liberalismurile. Prisoasele economiilor individuale construiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţii pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept. Deci abecedarul nostru economic zice: Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ,,ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru o reproducere, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi dincolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională. Dacă hrănim cu acest prisos, străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat al numi ,,tot ce este românesc” atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Posted on: Wed, 28 Aug 2013 14:36:10 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015